Vopsirea oualor in rosu de Paste

13 aprilie 2012

In memoria noastra reinvie legende „tesute“ despre ele si incercam emotia omului traditional de a le imparti spre pomenirea celor cazuti in restristi si nenoroc, ca o modalitate de a fi impreuna, cei de aici cu cei „de dincolo“, pentru ca ouale de Pasti inseamna bunavestire, purificare, regenerare si innobilare a vietii.

Acum portile Raiului stau deschise de la Pasti pana la Rusalii, chiar iadul isi desclesteaza claustrarea intunecata iar mortii „sunt scosi la odihna“. Ouale rosii parcurg tot acest spatiu reunificat patrunzandu-l de vigoarea actului sacru; sunt puse la icoana sau in hrana vitelor, sunt impartite pentru pomenirea celor adormiti sau ii aduna laolalta pe cei vii (in Bucovina, tatal, capul familiei, ia un ou slujit si-l imparte cu toti ai casei, de Pasti, cu credinta ca oricare dintre ei care s-ar „rataci“ peste an va fi in stare „sa vada“ chipurile celorlalti si astfel i se vor deschide caile catre ei). Ciocnind oua rosii ei spera ca se pot intalni in lumea cealalta.

Incadrata sferei largi a fenomenelor de cultura materiala si spirituala traditionala, arta decorarii oualor se constituie ca domeniu cu o puternica individualitate etnica, sintetizand o multitudine de aspecte: istorice, culturale si estetice.

Oul alb este ambiguu; de aceea pentru ziua de Pasti el trebuie tratat cu precautii rituale. Tarancile din Bucovina „il vindeca“, „scriindu-l“ sau „inchistrindu‑l“. In alte parti ale tarii el este „sapat“, „muncit“, „picat“, „impuiat“ sau „nacajit“.

Cat despre originea oualor colorate si mai apoi decorate, aceasta se pierde in negura vremurilor, majoritatea cercetarilor atribuindu-le o varsta precrestina. Specific crestinismului ramane insa gestul de a fi daruite, gest descris deja in Evanghelia dupa Luca, pe care-l regasim in vechea traditie romaneasca pecetluit astfel de cuvantul Scripturii. Apoi legendele spun ca ouale de Pasti se coloreaza pentru ca „pietrele cu care jidovii l-au lovit pe Christos s-au transformat in oua rosii“. Sau pentru ca oamenii buni au dat oua rosii copiilor judecatorilor si i-au indemnat sa dea din ele si parintilor lor pentru ca sa-i imbuneze la judecata Mantuitorului.

Folclorul a pastrat si a transmis pana la noi, cei de astazi, mult  mai multe legende crestine care explica de ce de Sarbatoarea Pastelui trebuie sa avem pe masa si oua rosii.

Una dintre legende spune ca, pe cand Iisus era chinuit pe cruce, mama Sa a plecat spre Pilat cu un cosulet de oua gandind ca in acest fel sa-l induplece sa-l ierte pe fiul sau. Pentru ca, la un moment dat, a obosit, Maica Domnului s-a asezat la umbra unui copac sa se odihneasca si, cand s-a ridicat, a vazut ca ouale din cos se inrosisera. Pe data si-a dat seama ca fiul ei, Iisus Hristos, deja murise.

O alta legenda spune ca, in ziua rastignirii si a mortii lui Iisus Hristos, toate ouale din lume s-au inrosit.

Una dintre cele mai populare legende spune ca Maica Domnului a venit sa-si planga fiul iubit care fusese rastignit si a adus un cos cu oua pentru a-i indupleca pe cei care ii chinuiau fiul. Acestia insa nu au fost impresionati de darul ei si au ras. Indurerata, Maica Domnului s-a asezat in genunchi in fata crucii pe care era rastignit Iisus, a pus cosul cu oua jos, iar acestea s-au inrosit datorita picaturilor de sange ce cadeau din ranile lui Iisus. Vazand aceasta, Domnul a spus celor care se aflau de fata ca: ,,De acum inainte sa faceti si voi oua rosii…intru aducere aminte de rastignirea mea, dupa cum am facut si eu astazi”.

Intr-alta poveste, cand un soldat a navalit in casa sa-l anunte pe Pilat ca Iisus Hristos a inviat, acesta, neincrezator, a luat un ou in mana si a spus: “Cand se va inrosi acest ou in mana mea, atunci va invia Hristos”. Pe data, insa, oul din mana lui Pilat s-a inrosit, dovada ca Iisus a inviat.

In alte variante ale legendei, nu Pilat, ci alti oameni neincrezatori ar fi fost convinsi ca Iisus Hristos a inviat vazand cum ouale se inrosesc singure.

Una din povesti relateaza despre momentul in care Maica Domnului l-a vizitat pe imparatul Roman si i-a urat acestuia “Hristos a Inviat!” . La cuvintele acesteia imparatui a spus ca Iisus nu poate invia precum nici oul care il tinea in mana nu putea fi schimbat din alb in rosu. Insa de indata ce a terminat de rostit aceste cuvinte oul din mana sa s-a facut rosu.

Potrivit traditiei populare romanesti, ouale dePaste se vopsesc / coloreaza in joia sau sambata din Postul Pastelui, dar mai ales in ziua de vineri, intrucat vinerea a fost rastignit pe cruce Domnul Hristos . Ouale se vopsesc, de obicei,  in culoarea rosie, intruchipand astfel sangele varsat de Isus intru mantuirea omenirii.Astfel Maica Domnului a continua sa predice despre Invierea Domnului imparatului uimit de cele ce se intamplasera.

Legenda spune ca Fecioara Maria, inviorata de marea bucurie a invierii lui Iisus Hristos, si-a impartasit prea plinul inimii, in timp ce mergea sa isi revada fiul, daruind trecatorilor oua rosii si pasca, marturisindu-le, cu voiosie “Hristos a inviat !”.

O poveste despre vopsirea oualor in rosu de Paste relateaza despre obiceiurile stravechi cand a manca oua fierbe era la fel de comun precum consumul de paine in zilele noastre.
Asadar dupa moartea lui Iisus Maria Magdalena insotita de alte femei s-au dus sa viziteze mormantul si avea la ele diverse alimente printre care si oua fierte. In clipa in care acestea au ajuns la mormant si acesta era deschis le-a aparut un semn prin schimbarea oualor in rosu.

O alta poveste este mai raspandita deoarece Maria Magdalena este considerata o sfanta in Est, unde este considerata  egala cu apostolii. Cele mai multe icoane moderne ce o reprezinta pe Maria Magdalena tinand un ou rosu. Din antichitate, rosu a fost  mereu culoarea asociata cu Maria Magdalena cu parul rosu sau cu o rochie rosie.

Ouale de pe masa de Paste, cu semnificatie religioasa, cele care simbolizeaza jertfa Mantuitorului, sangele varsat si bucuria Invierii, trebuie sa fie, asadar, intotdeauna rosii.

Ouale se ciocnesc, din prima zi de Paste pana la Inaltare, si se rosteste cu bucurie formula traditionala “Hristos a inviat!” la care cealalta persoana raspunde cu sufletul patruns de dragoste si respect fata de evenimentul sarbatorit “Adevarat a inviat!”

Se spuna ca oul il reprezinta pe Iisus Hristos, iar vopseaua rosie semnifica pasiunea si sangele Mantuitorului. Odata cu Invierea ciocnirea oul si decojirea acestuia simbolizeaza readucere la viata din moarte.

Semnificatia oualor de Pasti in Biserica Ortodoxa este cea a Invierii lui Isus – Pastele fiind cea mai mare sarbatoare a lumii crestine. Prin cromatica lor rosie, ouale semnifica bucuria Invierii Domnului nostru Isus Hristos si schiteaza in linii mari acest incredibil miracol. Oul este un simbol al lui Hristos cel inviat, dar si speranta credinciosilor intr-o viitoare inviere.

Indiferent de traditie, oul este un simbol al nasterii si al renasterii. De asemenea este simbolul universal al reinoirii naturii, al reinceperii anului astrologic al echinoctiului de primavara, iar consumul de oua se face pentru a se ura un an nou fericit.

Semnificatia oualor de Pasti este conturata in legendele crestine care se refera in special la patimile lui Isus. Rastignirea si mai ales Invierea simbolizeaza reluarea ciclurilor vietii si reinvierea naturii primavara.


NOI

6 martie 2012

Hmmm…ma gandeam doar…

Ma gandeam la noi.

Care noi?

Noi!!!

Da. Da…Stiu. Suntem mult prea oameni sa mai gandim si mult prea ocupati sa mai simtim.

Si totusi…Care NOI??

Sunt doar eu. Doar eu…

Tu esti doar tu…iar ei …ei ce mai conteaza cine sunt…

Si totusi…Cine sunt ei?

Hmmm. Ei…

Ei sunt de fapt noi…eu…tu…


POVESTE BANALA

26 decembrie 2011

În timp ce un om isi schimba roata la maşina nouă, baietelul lui de 4 ani a luat o piatra ascuţită si a inceput sa zgârie aripa maşinii. Mânios, barbatul a luat mâna copilului şi l-a lovit peste ea de multe ori, fără să-şi dea seama ca avea în mână o cheie. La spital, copilul si-a pierdut toate degetele din cauza numeroaselor fracturi. Când si-a văzut tatal… copilul a intrebat cu ochii plini de durere: „Tati, imi vor creşte degetele la loc?”. Barbatul a ramas impietrit de durere; s-a intors la masina si a lovit-o de mai multe ori. Devastat de propriile lui fapte… stand in fata masinii s-a uitat la zgarieturi ; baietelul scrisese: „TATI, TE IUBESC”.

A doua zi, barbatul s-a sinucis

Mânia si Dragostea nu au limite…

Lucrurile sunt pentru a fi folosite, iar oamenii pentru a fi iubiti.

Dar problema lumii de astazi este ca oamenii sunt folositi si lucrurile sunt iubite…

Aminteste-ti mereu…

…vegheaza asupra gandurilor tale; ele vor deveni cuvinte.

Vegheaza asupra cuvintelor tale; vor deveni fapte.

Vegheaza asupra faptelor tale, vor deveni obiceiuri.

Vegheaza asupra obiceiurilor tale, vor deveni un caracter.

Vegheaza asupra caracterului tau; va deveni destinul tau…


“Fiecare dintre femei se prefera in locul celorlalte si pentru fiecare femeie exista cel putin un barbat care o prefera pe ea in locul celorlalte.”

19 decembrie 2011

Femeile au uitat sa fie femei, transformandu-se in jucaria barbatilor. Multe dintre noi nu mai au demnitate, nu mai au incredere in propria persoana si si-au pierdut speranta. Am devenit simple marionete pentru societate, femeia fiind vazuta precum o jucarie sexuala, fara minte, intotdeauna dominata de barbat. Corpul nostru a ajuns sa fie cartea de vizita cu care ne afisam in fata necunoscutilor…

Trebuie sa invatam sa fim femei, sa cerem respect, siguranta, protectie si sa avem dreptul la o viata asa cum ne dorim. Nimic nu este imposibil, trebuie doar sa continuam sa visam si sa intelegem adevaratul sens al sintagmei “fericire in familie”.

O relatie nu te lasa fara aer, nu iti inchide orizonturile si nici nu te sufoca. O relatie de iubire este unica, pasionala, matura si ametitor de frumoasa. Intr-adevar, nu totul este roz, unele momente sunt dificile, dar scurte deoarece dragostea adevarata trece peste toate obstacolele, indiferent de festele pe care ni le joaca viata.


om de hartie

24 noiembrie 2011

Ce greu este totul azi,  in zilele astea urate . Nici cuvinte nu mai sunt adunate unde ar trebui. E un gol mare mare totul. Zace acolo golul asta de ceva vreme. Oare de ce? Ce incerc eu sa spun acum? Nici eu nu stiu. Nu am stiut niciodata. Voi sti oare vreodata ? 

Sunt doar un suflet. Fara altceva de adaugat in plus in afara de greselile din care invat in fiecare zi. O nebuna. O mare nebuna intr-o lume de hartie . Acum hartia este baza a tot ceeea ce misca. De ce?  Banul! Se duc in fiecare zi copaci dar apare banul. Magnificul ban!  Si sufletul ? Ce e cu el? ??? Nimic special…Ma ingrijora doar… Atat. 

Se duce si el incet …incet…dar sigur.

Vom fi si noi oamnei de hartie. Ce pacat. Mare pacat. De fapt nu este pacat. Deja ne transformam in hartie  prin urmare va disparea si durerea si nevoia de celalalt. Vom fi ca doi straini in cautarea timpului pierdut. Sau mai bine ca doua picaturi de apa una pusa la soare alta pusa in frigider. Dar vom mai simti oare diferenta? Vom mai simti oare ceva ? 

Vorbe… 

Sssssst!…

Ma cert cu mine!

Asa sa fie? 

Sa iti amintesti omule ca esti om…

Ramai asa cum esti …nu renunta la tine.

Simte! Bucurate de sufetul acela cu care inca mai simti o firimitura de fericire. Lasa firimitura aceea sa iti umple fiinta, sa te mangaie, sa te alinte…nu o ignora….lasa copacii sa traiasca….hartie avem mai mult decat suficienta. Nu este nevoie de mai multa. 

Simte ! 

De fapt pe cine mint … Nu stiu ce este cu mine. Asta ar fi problema. O alta problema este ca il ador. Il ador pe el, omul de hartie.  Mi-a spus ca sunt nebuna.

Sunt nebuna.

Da.

Dar ce sa fac, ma gandesc la el. Nu pot controla sentimentul. Apartine sufletului meu. Iar sufletul nu da socoteala pentru faptele sale unui om de hartie. Cum nici omul de hartie nu va da socoteala niciodata despre faptele sale nimanui. Adevar sau nu, este o idee deja formata in mintea mea care in acest moment este in perfect acord cu sufletul meu. Se inteleg asa bine. Ii admir. Sunt prietenii mei cei mai buni. Asa mi-as dori sa fiu ca ei… 

Omul de hartie este asa sec…asa gol…dar totusi mi-a atras atentia in mod deosebit.

Cateodata ma gandesc sa fiu si eu asa, de hartie. Sa vad valoarea vietii nu sa o simt. Doar sa o vad si atat. Ar fi monotonie dar cum sufletul ar inceta a-mi mai fi prieten nu i-as simti lipsa. Si poate atunci as fi impacata cu mine si cu omul de hartie. Sa cedez tentatiei?  

Doaaamne ce frumos este.

Ce privire intensa are si totusi este de hartie.

Dar, Doamne, ce spun eu acum?

Cum m-as mai bucura de privirea lui? Inca visez… 

Nu. Nu. Niciodata omul de hartie si eu nu vom fi unul. Va trebui sa isi trezeasca sufletul intai sa poata ajunge la mine. E prea intensa viata , asa, cu sentimente. E prea frumoasa. Prea perfecta. Nu o pot parasi pentru o viata seaca. As vrea sa simta si el ce simt eu. Sa traiasca si el clipe frumoase, pline de sentimente profunde si dulci.

Cat se poate de adevarat ca viata aceasta pe care o ofer eu nu este tot timpul asa frumoasa si perfecta,  insa cea mai mare satisfactie va avea sufletul atunci cand va izbuti sa se implineasca. Acesta este secretul!  As vrea sa il pot imparti cu el, omul de hartie. 

Daca vreodata vei citi aceste randuri vei sti ca la tine ma refer.

N-am sa te parasesc vreodata.

Voi incerca sa iti arat perfectiunea pana la infinit si inapoi de un infinit de ori. 

Asa ca, om nebun si de hartie , cauta drum spre mine sa te pictez in culori…


Petrache Lupu

27 aprilie 2011

Comuna Maglavit e situata in Oltenia, intre Calafat si Cetate, in dreptul cotiturei pe care o face Dunarea inainte de a se indrepta spre Calafat. Comuna are peste 5.000 de suflete si e situata la vreo 4 kilometri de malul Dunarii.

In anul 1907, la 14 octombrie se naste Petre, fiul lui Gheorghe Preda Lupu, locuitor sarac din Maglavit. De mic ramanand fara tata, a trait nenorocit langa o mama care il iubea putin. in urma unei boli, varsatul, ramase surd si mut, si traia ascultator si bland in casa unui tata vitreg, plin de rautate, care ii dadea, cu multa parere de rau, o bucata de mamaliga. Cand s-a facut ceva mai mare muncea la plugarie alaturi de tatal sau vitreg; mai tarziu, pus sa pazeasca vitele satenilor, simbria ce o lua intra tot in chimirul acestuia. Vitele insa au fost mai blande cu bietul Petrache caci il fa­ceau sa uite rautatea oamenilor, de aceia el le iubea mult. Cand vedea pe cineva ca da in o vita, i se umpleau ochii de lacrami si dupa ce proprietarul ei isi potolea furia, Petrache se ducea si mangaia locul lovit de biciu sau de ciomag.

Mai in urma si-a facut o stana pentru oile satenilor si si-a injghebat o mica gospodarie. S-a casatorit cu o femeie saraca dar intelegatoare si gospodina. Au impreuna un copil. Petrache Lupu este un om cinstit cum rar se mai ga­seste altul. Cand uneori in turma lui intra o oaie straina nu are astampar pana ce nu da de pagubas. Inapoiaza banii gasiti si sileste pe altii sa faca la fel. Astfel cand a gasit zece mii de lei (bani mari la acea vreme) i-a dus stapanului. Iarna, tatal sau vitreg, ca sa se incalzeasca, fura crucile din cimitir, si facea foc cu ele. Petrache plangea si tremura de mahnire, departe de foc, sa nu-l ajunga caldura si nici lumina lemnului mortilor. Cand au dormit cu totii, a luat crucile si le-a dus in cimitir, infigandu-le la fiecare din mormintele de unde fusesera luate.

“De ce iei umbra mortilor, taticule? Lasa crucile acolo, saracii, sa le tina umbra!” zicea Petrache Lupu. Cinstit si credincios ajunsese Petrache Lupu la varsta de 29 ani. Fusese reformat din armata pentru “debilitate mintala” si greutate in vorbire.

Un Gala Galaction nu se sfia să scrie: „A pogorît Dumnezeu între oi şi ciobani? Dar asta e predilecţia Lui, de cînd cu Avraam, Isaac, Iacov. A binevoit Stăpînul Ceresc să se apropie milostiv, familiar, la potriva experienţei umile şi bucolice a unui biet cioban şi să dea în cîteva cuvinte esenţa poruncilor Lui de totdeauna? Dar aceasta este procedura Lui milenară şi necon-tenită” (rev. B.O.R., 5-6/1935, p. 366). Cum se vede, între altele, din şedinţa Sfîntului Sinod din 5 octombrie 1935, însuşi Patriarhul Miron Cristea era înclinat să ia lucrurile în serios, aşezînd cazul în contextul istorisirilor biblice şi hagiografice, chiar dacă nu fără o firească prudenţă.
După şirul de teofanii (arătări ale lui Dumnezeu) de care mărturisea a fi avut parte în 1935, lui Petrache Lupu i-a revenit auzul, vorbirea i s-a limpezit, iar unele mărturii de epocă îi atribuie darul vindecării. S-a vorbit, de altfel, şi de alte „semne şi arătări” ce l-ar fi însoţit în timpul cuvîntării. Cert este că mulţimile, cutremurate, îl venerau aproape ca pe un sfînt (uneori a şi fost numit „Sfîntul de la Maglavit”). Maglavitul (aşezare rurală din judeţul Dolj, nu departe de Dunăre) a devenit pentru mai mulţi ani loc de pelerinaj, iar urmările întîmplărilor de acolo în plan religios şi social n-au putut fi estompate decît de instaurarea comunismului ateu.
Petrache Lupu n-a vrut să comunice de la început „mesajul”, jenat (mutatis mutandis, ca Moise odinioară) de simplitatea şi neputinţele lui omeneşti, ba chiar convins că lumea o să rîdă de el. Şi lumea ar fi rîs, desigur, mai mult decît a făcut-o, dacă n-ar fi fost la mijloc împrejurarea minunată că, dintr-o dată şi inexplicabil, „mutul vorbea”!
Desigur, n-a lipsit, încă din capul locului, nici ipoteza unei forme de nebunie, a unui dereglaj psihic. Fenomenul a fost însă temeinic studiat din punct de vedere pozitivist, iar o comisie specializată, în frunte cu ilustrul doctor Gh. Marinescu, i-a atestat ciobanului integritatea psihică. În cartea pe care n-a întârziat s-o publice (Lourdes şi Maglavit, Bucureşti, 1936), Dr. Gh. Marinescu, dincolo de paralela cu Lourdes-ul (din perspectiva observaţiei ştiinţifice), a ţinut să scoată în evidenţă nu numai faptul că Petrache Lupu „e mult mai normal decît mulţi dintre noi”, ci şi pe acela că ciobanul de la Maglavit „e de o dezinteresare absolută”: „Nu e un debil, ci un apostol. Cu banii adunaţi, vrea să construiască un spital şi o mănă-stire”. (Mînăstirea, începută în 1935 şi multă vreme abandonată, a fost terminată în anii din urmă, are hramul „Izvorul Tămăduirii” şi este păstorită de stareţul Vladimir Dărîngă.)
Din punct de vedere teologic, două sînt poziţiile care s-au confruntat mai semnificativ în conştiinţa publică: cea favorabilă fenomenului, a părintelui Dumitru Stăniloae (a se vedea „Încercare despre teofanii”, în vol. Ortodoxie şi românism din 1939; reed. 1998), şi cea ostilă acestuia, a eseistului creştin Mihail Urzică (a se vedea „Cazul Petrache Lupu, Maglavit”, în vol. Minuni şi false minuni, redactat în anii ‘40, dar tipărit abia în 1993; reed. 2004). În mare, cititorul are de optat între a da credit teologului Dumitru Stăniloae (1903-1993) sau arhitectului Mihail Urzică (1902-1988), amîndoi tineri la vremea aceea…
Odiseea lui Petrache Lupu avea să se înfunde în tragediile istorice care au urmat: în 1941, generalul Antonescu l-a trimis pe front, spre îmbărbătarea oştirii (ciobanul, deşi se supusese, cică i-ar fi zis, în limbajul lui frust: „Eu îţi zic: noi vom pierde războiul. Ruşii vor veni şi vor trece mai departe”), iar comuniştii, care l-au executat pe Antonescu în 1946, îl vor vîrî şi pe el în închisoare, fără nici un temei. Scriitorul Marcel Petrişor mi-a povestit că l-a întîlnit în detenţie: nu vorbea aproape deloc şi se ruga mai tot timpul, cu faţa spre zidul celulei. A murit umil şi uitat de lume, la cîţiva ani după prăbuşirea comunismului. „Moşul”, care cîndva îi poruncise să vorbească, i-ar fi dat mai apoi porunca tăcerii…

POVESTEA ŞI MESAJUL LUI PETRACHE LUPU

Prima arătare

Ascultaţi, fraţilor, vorba pentru care m-a trimis![…] Acum patru luni de zile am venit vineri dimineaţă pe acasă [de la stînă] şi m-am întors vineri seara pe la 6. La Cruce [locul numit “La buturugi”, unde ulterior s-a ridicat o cruce] mi-a ieşit în cale Moşul. Avea barba m’a la brîu [pînă peste brău], mustăţile mari, părul din cap dat pe spate, lung pînă la picioare, că se vedeau numai unghiile picioarelor, alb şi frumos ca mătasea. Ochii mari şi albaştri. Sta cu două palme m’a la deal [deasupra pămîntului].
La buturugi, cînd l-am văzut, m-am îngrozit de frică. El mi-a zis:
- Să nu-ţi fie frică! Am să-ţi dau curaj şi-am să-ţi spun o vorbă.
- Bine, Moşule, spune.
- Să te duci să spui la lume, cu cine te-ntîlneşti pe cale, să-i spui: Dacă nu ne pocăim, dacă nu ţinem sărbătorile, dacă nu ne ducem la biserică, să ne rugăm la Dumnezeu de sănătate, dacă nu ţinem posturile, dacă nu ne ducem la popă… atunci foc, atunci ne rupe muncile noastre, fraţilor!… Să nu mai facem fapte rele, să nu mai rîdem de fraţii noştri, să ne unim cu toţii la faptele bune, să nu mai arunce nimeni copiii pe la gropi… şi să nu ne mai duşmănim [...] Nimeni să nu fure, să nu pună foc, să nu ia dreptul altuia! Să ne unim cu toate neamurile noastre! Să facem fapte bune, că de nu – moarte, că de nu – foc! [...] Ne ia tot, ne canoneşte fără muncă şi toată Rumânia nu e nimic… E rău, fraţilor, de noi toţi, dacă nu ne pocăim, cu vorba care m-a trimis pe mine Moşul, şi n-ai cu ce ţine nimic: nici bou, nici cal, nici oaie, nici porc, nici pasăre, nici nimic.
A venit un nor patrat, a dispărut în el şi nu l-am mai văzut. Şi-am plecat la oi.
A doua arătare
A doua vineri, tot pe la 6 seara, tot la Cruce, la locul numit „La buturugi”, m-am întîlnit tot aşa cu Moşul, care m-a întrebat:
- Unde te duci?
- Mă duc la oi.
- De ce nu te-ai dus să spui la lume vorba care te-am trimis?
- Doamne, iartă c-am uitat! Doamne, iartă c-am uitat! Doamne, iartă c-am uitat! [Aici îşi făcea semnul crucii.]
Acum nu mi-a mai fost frică, că-l cunoşteam.
- Să te duci orişicum, să spui la lume, să-ţi faci datoria cu vorba care te-am trimis, şi să ştii c-am să te iert.
A venit iar un nor patrat: a dispărut în el. M-am închinat şi-am plecat la oi.
Nici a doua oară nu m-am dus şi n-am spus la nimeni nimic. Mi-am făcut un plan… că ce vorbă e asta… o să rîdă lumea de mine! Şi-am stat la oi.
A treia arătare
A treia oară, tot vineri, pe la ora 6 seara, cînd veneam de-acasă, iar m-am întîlnit cu el la buturugi. Era tare supărat şi necăjit. Cînd l-am văzut aşa, m-a luat frica.
- Unde te duci?
- Mă duc la oi.
- De ce nu te-ai dus să spui la lume?
- Doamne, iartă c-am uitat!… [Repeta de trei ori, făcându-şi semnul crucii.]
Supărat şi necăjit, îmi zice:
- Să te duci orişicum, că n-am să te mai iert! Te-am trimis de două ori şi nu te-ai dus. Să te duci acuma, să-ţi faci datoria şi să spui la lume!
De frică am zis:
- Stai să mă duc la oi…
- Hai că merg şi eu.
- Bine, Moşule, hai!
Şi am plecat împreună la tîrlă. Era tot cu două palme m’a la deal. La tîrlă am trecut să mulg oile. Moşul sta lîngă mine şi mă lua mereu la zor:
- Du-te, du-te şi spune la lume!
- Ho, că mă duc acum! Ho, că mă duc, ho! [...]
După ce-am muls oile, „Hai, hai!”, îmi zise Moşul.
- Stai să strecor laptele…
El nu m-a aşteptat să-l strecor şi mi-a vărsat găleata cu laptele.
- Hai să mă petreci! [...]
- Moşule, degeaba mă trimeţi, că nu crede lumea, Moşule, nu crede. De aceea nu m-am dus cînd m-ai trimis, că lumea nu crede… O să rîdă de mine…
- Du-te, du-te şi spune la lume c-am să mă mai las o dată! Şi pentru cei ce nu cred, ţi-am lăsat o vorbă mare, dar să n-o spui la nimeni pînă ce nu mi-o veni mie la socoteală!
A apărut un nor patrat: a dispărut cu el. M-am închinat şi am plecat. Ceva mă-ndemna şi-mi zicea: „Du-te, du-te şi spune la lume!”. Sîmbătă, toată ziua, de dimineaţă pînă seara, am spus la lume, la popa, la primărie şi la toţi care am întîlnit. [...]
Din mesaj
După ce am muls oile şi după ce s-a culcat lumea şi ciobanii noştri, am mers la Cruce, la buturugi, să aprind lumînări şi tămîie [Era în duminica de după a treia arătare.] Moşul m-a aşteptat. După ce m-am rugat, s-a lăsat o stea mare, ca asta [arăta „steaua” desenată pe o bucată de carton], vestind moartea la lume. Avea marginile ca cerul, o lumină mare la mijloc şi 4 bucăţi: ploaie, foc, vînt şi cărbune. De trei ori am vrut să pun mîna pe ea şi n-am putut. A patra oară am întrebat:
- Moşule, ce e cu vorba care mi-ai trimis? Dacă jumătate din lume este rea şi jumătate bună?
- Pe jumătate o iau şi pe jumătate o las.
Eu am zis:
- Decît pe jumătate, mai bine toată… Doamne, iartă toată lumea! Doamne, iartă toată lumea! Doamne, iartă toată lumea! [Îşi făcea iarăşi semnul crucii de trei ori.]
Moşul spune că ne iartă, fraţilor, dacă ne pocăim la Cruce… [...] Dacă nu ne pocăim, dacă nu căutăm dreptatea, dacă nu ne lăsăm de faptele noastre rele pînă la cel mai mare om din ţară, să meargă dreptatea cu toată ţara, atunci vine moartea, atunci vine prăpădul! Moşul spune: Am să mă mai las o dată. În toamna aceasta sau la altă toamnă, nu se ştie care toamnă, va apare iar steaua, în sat, la lume. Şi eu am să zic: „De ce nu v-aţi pocăit, fraţilor? Puneţi mîna pe ea!”. Şi de trei ori nimeni n-o va putea atinge. A patra oară voi zice: „De ce n-aţi pus mîna pe ea? Acum mergeţi acasă, vă premeniţi curat, că moartea vine!”… Toţi vor chiui de frică, dar eu am să spun: „De ce nu v-aţi pocăit?”…
Nu sînt doctor, nu sînt vrăjitor. [...]
Dumnezeu să ne ierte păcatele noastre, că sîntem răi. [...] Să vă pocăiţi! [...] Nu rîdeţi de bătrînii voştri, nu rîdeţi de nimeni! Nu mai aruncaţi copii pe la gropi, pe la fîntîni, pe la grîu, pe la porumb, că e rău de noi, fraţilor! Ne canoneşte fără muncă [...] Dacă nu-i muncă [...] n-ai cu ce ţine nimic. Mor vitele, mor oamenii, mor copiii. Nu-i ce mînca. Boierii au bani mulţi, dar n-au ce face cu ei, dacă nu-i muncă… [...]
Pare rău de lume, de vorba ce am, că nu pot spune la nimeni, că nu am voie…
Lumea care e bolnavă, e de la Dumnezeu, că trăieşte în răutate, în duşmănie, şi e contra, nu crede… [...]
Toată ţara să se pocăiască! Asta este porunca lui Dumnezeu, care m-a trimis la toată Rumânia… […] Nu sînt doctor, nu sînt vrăjitor… Pentru vorba lui Moşu mă-njură lumea […] De ce nu credeţi? Pentru mine e dată porunca? De voi e rău! […] Eu n-am luat bani de la nimeni, n-am luat nimic. Habar n-am de cel ce nu crede. La urmă o să vă căiţi… Ce ne-a spus ciobanul Petre Lupu? Ce-am făcut de nu l-am ascultat?… Să nu vă căiţi, la urmă… Cel mai mare om din ţară trebuie să se pocăiască! […] Carte nu ştiu. Eu mi-am făcut datoria. Dumnezeu vă iartă, dacă vă pocăiţi. Dacă nu, treaba voastră!…

n locurile acestea foarte multi ciobani au in­cercat zadarnic sa dea de apa, numai Petrache Lupu a avut mai mult noroc. Satenii cred ca e p fantana facatoare de minuni. In apropierea unei tufe Petre a infipt o cruce de brad pe care o mana nedibace a insemnat urmatoarele: “Petre G. Lupu ciobanul care s-a intalnit cu Mosu – Sa inchine, sa pupe”. Alaturi de cruce Petre a ridicat un adapost, in mijlocul caruia are grija sa aprinda lumanari si tamaie. Increderea lui Petre in oameni este foarte mare, incat banii, care i-a ca­patat de la pelerini pentru ridicarea unui altar care sa arate locul unde Dumnezeu a vorbit prin el oamenilor, ii lasa langa cruce si nimeni nu se atinge de ei.

Lumea vine aici, aprinde lumanari si se roaga. La in­ceput unii, necredinciosi, cereau ca ciobanul sa fie arestat, iar credinciosii care veneau sa aprinda lumanari, tamaie, candele sa fie indepartati. Prin interventia Domnului senator Valareanu si a altora, ciobanul a fost lasat nestingherit. Autoritatea morala a ciobanului e foarte mare. El e numit “preasfantul”, rugaciunile le face el, lumea se inchina si il roaga pe el sa intervina la “Mosul”. Ciobanul nu primeste bani pentru sine.

Preotul satului se ocupa cu mersul incasarilor intr-o lada, seara se face numaratoarea de catre delegatia comi­tetului instituit pentru ridicarea unei biserici. Ciobanul pune si el iscalitura, fiindca a invatat sa iscaleasca. Unii pelerini “cei buni la Dumnezeu”, printre care sunt si multe persoane culte, vad in jurul ciobanului predicator un nimb luminos in care se disting figuri sfinte.

Ciobanul, suit pe o estrada, langa o mare cruce, ri­dicata cu cheltuiala Domnului Dr. Albu, medic al sanatoriului cu acelasi nume din Craiova, vorbeste oamenilor. Aceasta es­trada e situata in camp liber. Inspre apus de aceasta cruce, in mijlocul padurii, se gaseste locul sfant, cu cele trei buturugi, unde s-a aratat Dumnezeu. Cei care au ascultat predica vin si se aseaza pe locul acesta, sarutand pamantul si buturugile si se ung cu seva ce curge in picaturi din cativa plopi bubosi, din cauza unor paraziti care au patruns prin coaje in canalele sevei.

Aci zac, pe nisip, sutele de infirmi, incurabili si necajiti, care asteapta mila lui Dumnezeu. Administratia a luat masuri ca pelerinii sa nu sada in comuna. In schimb, situatia regiunii vizitate de pelerini era, in vara anului 1935, cand am vizitat Maglavitul, destul de serioasa din cauza enormei aglomeratii de oameni, lipsiti de cele mai elementare masuri de igiena. Administratia a luat insa masuri si in aceasta privinta construind latrine (bai), arzand gunoaiele, etc. Apa de baut se ia din patru fantani construite de curand si din izvoarele ce ies din poalele luncii Maglavit. Totusi, din cauza aglomeratiei, fanta­nile sunt asaltate de oameni care isi introduc in galeti sticle­le, canile si toate cioburile. Pentru a se evita aceasta, s-au adaptat pompe la aceste fantani.

Treptat situatia sanitara s-a ameliorat, doi medici si cinci agenti sanitari au lucrat in acest sens. Din ordinile Domnului Dr. Viorel Popescu, inspector sanitar, s-au construit latrine, o baraca dispensar si infirme­rie, o statie de bai si deparazitare . Pelerinii se culca pe pamant, in aer liber. Langa orbi, paraliticii, bolnavi cu cancer, cu fistule tuberculoase, ulcere varicoase. Este impresionanta staruinta acestor nenorociti de a sta cat mai aproape de locul unde a aparut vedenia.

Petrache Lupu, cu bunul lui simt, a inteles dispoziti­ile administrative care cer ca orice pelerin sa nu stea mai mult de trei zile in localitate. El argumenteaza astfel: daca “Mosul” nu i-a vindecat in cateva zile, e semn ca bolnavul are pacate multe si trebuie sa plece. Numarul pelerinilor se ridica in timpul verii la 20.000 pe zi, iar la inceputul lui sep­tembrie 1935, intr-o sambata, cu ocazia venirii Episcopului, numarul s-a ridicat chiar la 50.000. La aceasta data banii lasati depasisera un milion de lei (enorm la acea vreme). Pelerinii au tendinta a lasa pe seama preotilor bisericii colectarea banilor, etc. si ei se incred absolut in omul simplu dar desinteresat care e cioba­nul. La inceputul lui noiembrie, vinerea, pelerinii erau abia 2-3000.

Petrache Lupu spune singur ca a fost reformat din armata dupa un tratament contondent, fara rezultat, caci era banuit ca simuleaza prostia si mutismul. De fapt, el nu a fost mut ci cepeleag si cu un vocabular redus. Aceste defecte ale vorbirei s-au ameliorat mult prin faptul ca vorbeste zilnic poporului credincios. S-a publicat intr-un ziar din Bucuresti, foaia matricola a lui Petrache Lupu. Credem ca reproducerea ei astfel cum e intocmita in registrul Cercului de recrutare Cra­iova, poate interesa:

“Nr. matricol 13830 – Ctg. 1929. Cerc. Recrut. – Craiova. Corp. – Rgt. 31 Inf. Calafat. Nationalitatea – roman. Religia – ortodox. Nascut in anul – 1907. Luna – Octombrie. Ziua- 14. In comuna – Maglavit. Plasa – Calafat. Judetul – Dolj. Fiul lui Dinu Gheorghe si a lui Florica. Talia – 162/83. Parul – castaniu. Ochii – caprii. Nasul – potrivit. Barbia – potrivita. Fata – smeada. Sprancenele – castanii. Fruntea – potrivita. Gura – potrivita. Semne particulare n-are. Mutatii: 20.11.1929 – Prezent fara reclamatie. Admis, bun pentru infanterie. La vizita medicala amanat: Otita medie supurata. 19.11.1930 – Amanat a doua oara. Debilitate mintala. 10.11.1931 – Lasat la vatra fiind dispensat medical. Cla­sat “Impropriu serviciului militar, pentru surdo-mutism provenit din sifilis ereditar.” La corp. Art. 74 legea Recrutarii. Ordin de zi Nr. 176/931, Rgt. 31 Inf.”

Din cercetarile mai amanuntite ce am facut la Craiova rezulta ca Petrache Lupu a fost dispensat medical la 10 11. 1931, dupa o scurta internare in Spitalul militara Corpului I de armata, unde la aceasta data sosesc pentru stabilirea pozitiei militare sute de bolnavi, care urmeaza sa fie exami­nati de specialistul respectiv, li se fac probele de laborator si apoi cu diagnosticul stabilit sunt prezentati d-lui general medic Vasilescu August pentru a-i vedea si a da ultima ho­tarare.

Pentru Petrache Lupu diagnosticul a fost: “otita medie supu­rata bilateral cu perforatia larga a ambelor timpane, usoara idiotie”, iar in foaia de observatie nu este trecut decat examenul local, clinic al urechilor. Nu se mai gaseste in acea foaie nimic asupra antecedentelor sale heredo-colaterale sau asupra vreunui examen care sa sustina diagnosticul de usoara idiotie. N-am putut afla cine a pus in foaia matricola diagnosticul de sifilis hereditar. Daca Petrache Lupu ar fi prezentat ceva in aceasta directie n-ar fi scapat medicilor de la Spitalul Militar din Craiova. E vorba deci de o eroare.

Azi e intr-o continua iritatie din cauza ca lumea ii cere sa vorbeasca si sa se roage mereu pentru vindecarea miilor de bolnavi. Se spune ca anterior vedeniei si chiar la ince­putul pelerinajului Petrache Lupu vorbea calm, greoi. Azi a devenit vorbaret. Procedeul lui pentru incercarea vindecarilor e ur­matorul: El afirma ca nu e nici sfant, nici doctor, dar, dupa ce asculta pasurile celor ce vin la el, invita lumea din jurul lui sa se roage cu el lui Dumnezeu. Fraza intrebuintata este: “Doamne ajuta pe cei orbi sa vada, pe surzi sa auda, pe cei muti sa vorbeasca etc”. Apoi se inchina si face numeroase cruci.

Dupa domnul dr. Viorel Popescu, inspector sanitar, gestu­rile ciobanului nu sunt nici de binecuvantare, nici de implo­rare, ci gesturi dezordonate, neadecvate la vorbire. Cand i se comunica cum ca bolnavul nu s-a vindecat, el raspunde: “Ce sa-ti fac, ai pacate grele, roaga-te la “Mosul”, du-te la locul vedeniei si roaga-te; asteapta!”. Se cere sa binecuvanteze obiecte ca batiste, camasi, etc, sa atinga bolnavi. El refuza intai sa binecuvanteze, zicand ca nu e sfant dar, la in­sistentele pelerinilor, atinge lucrurile si bolnavii. Pune mana pe orice bolnav, pe orice bubos, fara nici o frica, caci, zice el, “Mosul” i-a dat curaj. Aceasta munca totusi il enerveaza, se da jos de pe estrada, dar lumea se tine dupa el, il atinge cu maimile, il roaga sa vina la locul vedeniilor, sa vindece pe cei netransportabili. In cele din urma, nu mai aparea pe locul viziunei decat de doua ori pe zi, dimineata la ora 11, si dupa-amiaza la ora 15.

Sub influenta lui Petrache Lupu locuitorii din satele vecine duc o viata mai morala. Nu se mai mananca decat rar carne, nu se mai intampla furturi, batai. Medicul legist al judetului Dolj comunica faptul ca de la 1 iunie pana la ince­putul lui septembrie 1935 n-a mai avut nici un caz de me­dicina legala. La biserica totusi nici acum nu prea se duce lumea; se aduc de poporeni acuzatii grele preotilor de sat. Un fapt e sigur: orice lucru pierdut pe campul pelerinajului e adus la cioban, care, intreband multimea, il restituie pa­gubasului.

Pelerinii vin din toate partile tarii, intrebuintand toate mijloacele de locomotiune. Se organizeaza trenuri complete. Vin chiar familii evreiesti. Sunt oameni care vin pe jos de la mari departari, considerand drumul istovitor ca un ispasitor de pacate. Ajung la Maglavit, dupa zile si nopti de drum, flamanzi si istoviti – dar cu cata fericire in suflet! Numarul bolnavilor vindecati sau ameliorati nu se poate sta­bili. Episcopul Bartolomeu al Ramnicului a venit insusi sa se roage pe locul vedeniilor din Maglavit. Cu aceasta ocazie, sambata, 14 septembrie 1935, Petrache Lupu a asistat la slujba religioasa de la biserica din sat, iar la ora 09.00, in fruntea unei imense procesiuni, intre preotime si jandarmi, care il apara de asaltul multimii, a pornit pe drumul de curand taiat prin padure pana la tarla din marginea Dunarii.

De-a lungul soselii, cateva zeci de mii de oameni se inchinau insirati pe doua randuri. Mii de barbati si femei ii asteptau in genunchi trecerea. Petrache nu le facea nici un semn, nu le spunea nici o vorba. Mergea drept, si se lasa atins, ca in vis, de cate o mana scapata printre jandarmi. Era obiectul unei continue adoratii mistice, care, la schilozi si bolnavi, ia forme de delir. Nimeni n-are o umbra de indoiala. Mataniile si ingenuncherile nu iau sfarsit decat la ora 09.30, cand cortegiul ajunge langa vechea tarla. Acolo episcopul Vartolomeu asteapta, in mijlocul unui sobor de 20 preoti, sosirea ciobanului.

Se ridicase pe locul acela o estrada inalta strajuita de noua cruci imense inconjurate de verdeata. Lumea in jurul ei formeaza o mare de capete. Unii ziaristi pretindeau ca ar fi fost o suta de mii. Altii vorbesc de 60-70.000. Drept este ca in acea vineri, pana la innoptat, au tot venit convoa­ie de carute pline cu pelerini din toate unghiurile tarii, din Transilvania, din Banat, chiar de departe din Maramures, si trenurile obisnuite nu mai puteau incarca pe toti calatorii. De la Bucuresti si de la Craiova s-au format trei trenuri speciale cu cate 20-25 vagoane, care au descarcat in statia Maglavit circa 30.000 de insi.

Pelerinaj la Maglavit

Slujba Episcopului incepe la ora 9 si jumatate. Cu toata instalatia de megafoane din cele patru colturi ale cam­piei, corul preotilor se aude foarte slab. Se roaga unii, altii vorbesc. Isi povestesc minunile. Intr-o parte se spune ca doua femei au nascut. De abia cand incepe Petrache sa vorbeasca linistea devine completa si cuvintele lui pot fi din loc in loc auzite. “Mosul a spus: Oamenii sa se inteleaga intre ei. Toti suntem frati. Nu va invrajbiti.” Si lumea asculta ingenuncheata. Cate o femeie, din apropierea estradei, intinde inspre mana ciobanului o ba­tista, o floare, o creanga, o bucata de hartie. Petrache le atinge cu mana. Femeile sunt multumite, macar sa aiba un obiect atins de mana lui.

La ora 11.00, Episcopul, preotii si Petrache coboara es­trada si in fruntea unui cortegiu se indreapta spre locul unde a fost hotarata cladirea noii biserici. Acolo, dupa o noua sluj­ba divina, Petrache pune piatra de temelie a viitoarei bi­serici. Intr-un interviu dat “Universului” din 15 septembrie 1935, IPS Patriarh Dr. Miron Cristea arata inalta valoare a indemnurilor ciobanului: “Pocaiti-va; indreptati-va, feriti-va de rele; mergeti la Sfanta Biserica si va rugati si impliniti porun­cile invatate de ea.”

Ca specimene de vindecari am citit in ziare multe, asupra autenticitatii lor nu ma pot pronunta, deoarece acesti pacienti n-au fost examinati de un neurologist care sa con­state natura bolii si daca vindecarea a fost instantanee, prin urmare miraculoasa, sau daca, din contra, aceste vindecari intra in domeniul fenomenelor cunoscute, cum as crede.

La “buturugi” se gasea o intreaga serie de bolnavi vindecati la Maglavit. Cu acest prilej, printre multimea de suferinzi era Alexe Stroe Militam, fost primar in Satulung, care este orb de 5 ani. Venise sa se roage si el cu credinta, pentru sanatate. Cu lacrami in ochii limpezi dar fara vedere, Militam a po­vestit unui ziarist despre urmatoarele cazuri de vindecare intamplate in ultima saptamana:

Radu Manolescu din lunca jud. Braila, in etate de 54 ani, a venit cu mana si piciorul drept paralizate. Dupa o sedere de 7 zile la “buturugi” a plecat vindecat. Costica Trandafir din Coreseni jud. Ialomita, mut si surd de 17 ani, dormind o noapte la “buturuga mare” a ince­put sa vorbeasca perfect. Domnisoara Elena Constantinescu, din Constanta, bol­nava de epilepsie de 7 ani, stand doua saptamani la “butu­rugi” s-a facut sanatoasa. Ion Negrila, dintr-o comuna din jud. Arges, de 71 ani, avand paralizate mana si piciorul stang, a stat 3 saptamani la locul sfant si s-a vindecat.

In ceea ce priveste cazul de vindecare al medicului capitan Radulescu, care isi pierduse vederea in urma unui accident de automobil, Viorel Popescu imi comunica urmatoarele amanunte culese de la sora capitanului Radulescu. Specialistii din Bucuresti si Berlin n-au putut sa-l vin­dece. Era pe punctul de a fi reformat. La Viena un specia­list ii spusese sa aiba rabdare caci, probabil, se va vindeca. Disperat, s-a dus la Maglavit unde a stat trei zile. Dupa ace­ea, sora sa, care era farmacista, se pomeneste cu el vesel si ii comunica revenirea in parte a vederii. Ea necrezand, capitanul ii descrie modul cum e imbracata, i-a citit ora pe ceasul din farmacie.

*

Ramasitele pamantesti ale lui Petrache Lupu, ciobanul despre care se spune ca ar fi vorbit cu Dumnezeu, au fost dezgropate recent din cimitirul din satul Maglavit si mutate in Manastirea Maglavit, asa cum si-a dorit, in timpul vietii, Petrache Lupu. Asa au vrut si miile de credinciosi, care au pornit deja in pelerinaj la mormantul lui. Si acum plang oamenii cand isi amintesc povestea.

 


1 martie 2011

Nu numai ţigările şi friptura de porc uzează motorul vieţii. Treptat, specialiştii descoperă cu uimire ce legături strânse există între universul nostru afectiv şi sănătatea inimii. O nouă disciplină medicală, psihocardiologia, cercetează când şi în ce fel frica, furia şi tristeţea ne ameninţă viaţa

O Piatră pe inimă

N-a fumat niciodată.

Merge regulat la înot. Valorile colesterolului sunt în ordine, tensiunea puţin sub limita normală. corina popa (numele e schimbat) e un model de persoană sănătoasă. În pericol sunt alţii, credea ea: fumătorii, supraponderalii, hipertensivii sau bolnavii de diabet. Dar în vara anului 2007… Corina se prăbuşeşte la ea în casă, cu dureri puternice în piept, în braţul stâng şi în maxilar. Vomită. Fiica ei cheamă salvarea: se pare că e vorba de un infarct. La spital, medicii nu-şi cred ochilor. Când examinează cu cateterul vasele coronariene, căutând porţiuni îngustate sau obturări care în mod normal constituie cauza unui infarct, nu găsesc nimic. Ţinând seama de vârsta pacientei, 69 de ani, vasele de sânge sunt ireproşabile. Largi ca nişte ţevi abia ieşite din fabricaţie. Abia după o ecografie , care pune în evidenţă o deformare neobişnuită a inimii, medicii reuşesc să ajungă la o concluzie: Corina Popa suferă de aşa-numitul “sindrom al inimii zdrobite”. “Din fericire”, explică ei, “boala nu reprezintă un pericol pentru viaţa pacientului, însă primele simptome sunt identice cu ale infarctului. Cauza sunt hormonii stresului, care paralizează pentru un scurt interval de timp muşchiul inimii.”
Din discuţiile cu pacienta, reiese că înainte de incident, ea se afla la capătul puterilor. Cu un an şi jumătate în urmă, soţul ei murise de cancer pulmonar , după 45 ani de căsnicie. Corina îl îngrijise zi şi noapte, fără să se cruţe, iar după moartea lui, avusese luni întregi atacuri de panică. Pierderea tovarăşului de viaţă o îmbolnăvise – îi zdrobise inima.
Există câteva expresii populare foarte plastice, care descriu o asemenea situaţie. Se spune: “Am o piatră pe inimă” sau “Mi s-a oprit inima de frică” ori, ca în cazul nostru: “Asta mi-a zdrobit inima”. Între timp, medicii au aflat cât adevăr ascund aceste zicale.

Durerile sufleteşti pot omorî inima
Organul situat dedesubtul sternului a fost considerat multă vreme un exemplu de mecanism robust: o pompă de mărimea unui pumn, care se contractă de aproximativ 100.000 de ori pe zi, lăsând să treacă prin ea cam 7000 litri de sânge – volumul unei căzi de baie, înmulţit cu 46. O pompă ce funcţionează în general fără necesităţi de întreţinere, timp de mai multe decenii, cu condiţia ca ţevile ei de alimentare să nu se înfunde, datorită unor influenţe genetice sau unui mod de viaţă nesănătos – înţelegând prin asta fumatul, alimentaţia bogată în grăsimi animale, sedentarismul. Acum câţiva ani, când primii medici şi psihologi şi-au pus întrebarea dacă nu cumva suferinţele psihice “atacă inima” literalmente, ei au fost întâmpinaţi cu zâmbete îngăduitoare. Însă de atunci şi până astăzi, psihocardiologia, disciplina medicală specializată în efectele patologice produse de stresul psiho-social asupra inimii, a prins contur şi a câştigat teren. Au ieşit de sub tipar manuale voluminoase. Iar în tot mai multe spitale din Occident, lucrează mână în mâna cardiologi, specialişti în psihosomatică şi psihologi.
Această nouă orientare medicală are la baza constatarea că durerile sufletului au suficientă putere pentru a provoca o paralizie a unor porţiuni din miocard.

Sufletul ucigaş

Boala a fost numită “sindromul inimii zdrobite” şi, din nefericire, ea duce adesea la declanşarea unui infarct cu posibile urmări fatale. Iar lista sentimentelor nocive este lungă: furia, nervii nestăpâniţi, frica, tristeţea şi mânia presupun riscuri de care nu suntem conştienţi, la fel ca şi epuizarea, descurajarea şi depresia.
Unii sunt afectaţi îndată după un eveniment traumatizant: după o catastrofă naturală cum ar fi un cutremur, după un atac terorist, după ce au primit vestea morţii unei persoane apropiate, după un accident. Alţii, cum este Corina Popa, suferă de o perioadă îndelungată, pentru ca la un moment dat să se prăbuşească, fără să poată fi identificată o cauză imediată. Însă cel mai adesea se constată o suprapunere a ambelor variante. “Tipică este combinaţia celor două forme de solicitare – cronică şi acută“, afirmă specialiştii. “Deja cu luni de zile înainte de infarctul propriu-zis, pacienţii se simt extrem de obosiţi, extenuaţi şi lipsiţi de energie. Îngrijoraţi de starea lor, mulţi se prezintă la medic. Dacă apoi se adaugă şi o enervare bruscă, infarctul se produce instantaneu.”

Ce se petrece acolo, sub piele, muşchi şi coaste? Cum se ajunge de la stări de spirit la obturări ale vaselor de sânge? Cum paralizează sufletul inima? Până în prezent, cercetătorii n-au elucidat toate detaliile acestor procese primejdioase, însă esenţa lor este mai presus de orice dubiu: când tristeţea, stările conflictuale, frustrarea sau melancolia durează săptămâni şi luni, ele nu mai înseamnă pentru organism decât un singur lucru - stres şi anume în varianta sa nesănătoasă, cronică: sindromul inimilor zdrobite. Efectul lui nu este totdeauna mortal.
Unii dintre cei loviţi îşi revin. În schimb, alţii au mai mult ghinion: la ei stresul forţează îndesirea bătăilor inimii şi totodată deteriorarea vaselor. Acestea devin mai rigide şi se îngustează, acoperindu-se cu depuneri ce pot împiedica circulaţia normală a sângelui. Ori se fisurează şi formează cheaguri – un risc cu atât mai crescut, cu cât sângele pacientului respectiv tinde să se coaguleze mai rapid. În punctul acesta, pericolul de infarct e major.

Lipsa aprecierii
În cazul lui Valentin Abrudan, factorul declanşator al infarctului a fost o ceartă cu şeful. Bărbatul lucra ca îndrumător pentru persoanele cu handicap. “La serviciu mă aflam într-o agitaţie permanentă, nu-mi permiteam nici o clipă de odihnă”, povesteşte el. “Treptele în instituţie le urcam şi le coboram câte trei odată, aveam mereu sentimentul că nu-mi fac munca îndeajuns de repede. “Apoi a apărut o colegă nouă, care a început să-l şicaneze sistematic. În cele din urmă, a sosit şi ziua când şeful i-a spus în faţă că vrea să scape de el – după mai mult de zece ani. Abrudan a făcut infarctul la şase ore după acea discuţie, seara în pat. Abia împlinise 40 ani. Dusese întotdeauna o viaţă sănătoasă, era vegetarian şi practica regulat joggingul, nu avea obiceiul să fumeze şi consuma foarte rar alcool. În acelaşi timp însă, trăia neîncetat sub tensiune. Iar în final, fusese supus unui ultim şoc. Statisticile medicale atestă fără putinţă de tăgadă faptul că relaţiile dificile la locul de muncă obosesc inima. Enervările permanente la serviciu dublează riscul de infarct la persoane iniţial sănătoase.
Al doilea punct sensibil în atmosfera zilnică de la lucru este lipsa de apreciere: oamenii dau ce au mai bun în ei în profesie şi nu se simt recompensaţi pentru aceasta. Recompensarea insuficientă poate îmbrăca forme diferite: salariu modest, statut inferior, lipsa unor şanse de promovare, nesiguranţa locului de muncă, un şef coleric sau colegi agresivi. Printre exemplele tipice se numără, de pildă, medicii secundari, care prestează o muncă de răspundere, sunt prost plătiţi şi nici n-au vreun cuvânt de spus în cadrul ierarhiilor rigide din spitale. Sau mamele active profesional, care se istovesc pe două fronturi, fiind nemilos criticate pretutindeni. Sau cei cu vocaţia dăruirii, care îşi cheltuiesc energia pentru alţii, fără nici un fel de recunoştinţă.

.

Dar şi cine nu lucrează, poate trăi în condiţii de stres cronic. Să fii şomer şi să primeşti zilnic câte un nou refuz la o cerere de angajare, să porţi un război conjugal ori să-ţi îngrijeşti mama bolnavă de Alzheimer – asemenea lucruri macină sufletul, la fel ca suprasolicitarea şi subaprecierea de la serviciu. E o schemă care se repetă la infinit: munca peste puteri, pentru a plăti ratele la casă şi datoriile. La un moment dat, când randamentul scade, visul se spulberă, statutul social e compromis, relaţia cu partenerul se uzează din pricina problemelor. Apoi, pe neaşteptate, catastrofa: infarct.
Nu oricine munceşte din greu sau are de depăşit o serie de probleme personale se confruntă cu acelaşi grad de risc. Vulnerabilitatea la stres depinde pe de-o parte de factorii genetici, iar pe de alta, de experienţa acumulată şi atitudinile dobândite. Ce exigență avem faţă de noi înşine? În ce măsură suntem obsedaţi de performanţă? Ce importanţă acordăm situaţiilor critice? Le putem gestiona? Pentru unii, o ceartă cu nevasta ori toanele şefului reprezintă doar o solicitare nervoasă în plus, pe când alţii se distrug din cauza lor.

Deschideţi-vă sufletul! Emoţiile negative pot fi fatale
Este un fapt dovedit că oamenii care suportă un stres emoţional cronic percep altfel lumea înconjurătoare, iar acesta e începutul unui cerc vicios: la ei pragul de “alarmă” a coborât sub limita normală, creierul lor este mai atent şi mai receptiv la stimulii exteriori. Au deseori reacţii de spaimă ori emoţie, organismul lor se comportă în faţa unor situaţii banale, cotidiene, ca şi cum ar fi unele de extremă urgenţă. E vorba de oameni care n-au posibilitatea să discute cu cineva despre emoţiile lor negative. Ei nu se eliberează de aceste sentimente, ci le reţin şi le refulează. Cu consecinţe fatale pentru sănătatea inimii.

Foarte aproape de marginea prăpastiei se află persoanele caracterizate printr-o tristeţe patologică: depresivii au un risc de infarct de două ori mai mare, comparativ cu semenii lor mai deschişi şi exuberanţi. Depresia constituie un stres permanent pentru organism. Un depresiv se găseşte continuu într-o stare de tensiune distructivă, care modifică întregul metabolism. Din perspectiva unui posibil infarct, depresia nu este cu nimic mai prejos decât factorii fizici de risc cunoscuţi, ca fumatul ori hipertensiunea arterială. “Depresivii trebuie să înveţe treptat că pot avea din nou încredere în propriul lor corp”, spun medicii. De pildă, prin psihoterapie, tehnici de relaxare sau programe echilibrate de sport.

Revizuirea modului de gândire, schimbarea atitudinii, relaxarea – pentru aceasta, cei mai mulţi necesită ajutorul unui profesionist.

Dar multe victime ale stresului merg pe această cale numai după ce pompa sistemului lor circulator a cedat. Deşi ar putea lua măsuri cu mult înainte de colaps: cine nu-şi poate depăşi tristeţea, cine se teme că va deveni depresiv, ar trebui neapărat să aibă o discuţie sinceră cu medicul său de familie, ori să se adreseze unui psihiatru sau psiholog. Dacă problema nu e încă presantă, destule se pot rezolva şi cu paşi mici. Concret, aceasta înseamnă: fragmentaţi-vă programul de muncă cu pauze, mergeţi la fereastră, priviţi afară şi visaţi cu ochii deschişi. Când vă simţiţi la strâmtoare, calmaţi-vă deliberat cu ajutorul respiraţiei sau vizualizaţi imagini ce vă inspiră linişte, pentru a vă distanţa emoţional de situaţia care vă stresează.

Pompa cu funcţionare non-stop
Fără ca noi să fim conştienţi de asta, inima noastră îşi face datoria neîntrerupt, zi şi noapte. Învăţăm s-o preţuim abia când se defectează.

Mărimea
Inima este cât pumnul stăpânului ei.

Greutatea
* La un adult: 300-350 grame.

Pulsul în stare de repaos (bătăi pe minut)
* Adult: 60-80
* Nou-născut: 140
* Maratonist: 35

Numărul bătăilor de inimă la un adult
* În cursul unei zile: 100.000
* În 70 de ani de viaţă: circa 3 miliarde.

Începutul
Din a patra săptămână de sarcină, inima embrionului începe să pulseze în abdomenul mamei.

Capacitatea de transport
* Pe zi: 7000 litri de sânge (de 46 de ori volumul unei căzi de baie).
* În 70 de ani de viaţă: 178 milioane litri de sânge.

Oprirea
Inima încetează să bată abia la trei până la cinci minute după ce omul şi-a dat ultima suflare. Dacă inima se opreşte prima, durează doar 30-60 secunde până când dispare şi respiraţia.

Infarctul
Din numărul total de infarcturi, aproape o treime conduc la un deznodământ fatal. Majoritatea au loc în orele dimineţii.


Betelgeuse

23 ianuarie 2011

Betelgeuse este o stea situata in constelatia Orion,  la 640 de ani lumina de Terra. Acest corp ceresc este o supergiganta rosie, care, in opinia unor specialisti, ar trebui sa explodeze in acest an. De aici si pana la o discutie pe internet legata de Apocalipsa si de data de 2012, n-a mai fost decat un pas. Fizicianul Brad Carter, de la University of Southern Queensland, Australia, este personalitatea stiintifica care sustine ca aceasta stea va exploda. Data la care presupune ca se va petrece acest eveniment celest: oricand inainte de 2012 sau in viitorul milion de ani! Cercetatorii ne spun ca steaua a avut un miez din hidrogen, fuziunea termonucleara terminandu-se. Plecand de la aceste informatii, unii au inceput sa publice diverse speculatii cum ca Betelgeuse ar putea deveni un al doilea Soare in acest an, timp de cateva saptamani.

Data fiind distanta imensa care desparte Terra de viitoarea supernova Betelgeuse, este destul de clar ca nu se vor resimiti efecte notabile, iar acest spectacol celest ar putea fi vazut la momentul t+640 de ani. Motivul: din momentul in care steaua ar deveni supernova, ar mai dura inca un numar de ani necesar pentru ca lumina sa strabata imensul spatiu.

Cand Steaua supergigantica Betelgeuse sa va transforma intr-o supernova, pentru scurt timp, planeta noastra va avea pe cer doi Sori. Atunci, timp de cateva saptamani, noaptea va fi la fel de luminoasa precum ziua. Apoi, ea se va stinge treptat, devenind greu de distins pe cer. Vestea buna este ca Betelgeuse nu va face rau planetei pe care locuim. In trecut, pe cer au mai aparut stele care puteau fi zarite chiar si ziua. Chinezii si romanii au facut astfel de referiri. Astronomii au identificat ramasitele unor astfel de explozii, confirmand ceea ce s-a consemnat. Cea mai stralucitoare stea inregistrata a fost cea din secolul 11, mai exact din anul 1006. Ea a fost consemnata de tari precum China, Egipt, Italia, Japonia si Elvetia. In Calea Lactee , galaxia noastra, exista acum 16 “candidate” sa devina supernove in viitor. Doar cateva dintre acestea vor fi aparitii spectaculoase inca.


O noua zi, mereu aceeasi

21 decembrie 2010

M-am saturat de momentele triste din viata si de tot ceea ce e urat si ma inconjoara, vreau sa plec departe, sa nu mai existe lume, nimeni, sa fie gol, un gol imens in jurul meu asa cum este in interiorul meu. Sunt singura. Atat de singura …incat simt ca nu mai pot sa exist. Sunt nebuna. Nu am nici molii cu care sa vorbesc . Macar Paler avea tovarasi acasa moliile jucause. Eu nu le am nici macar pe ele. As putea oare sa nu mai gandesc atat si in asemenea fel??? As putea??? Nu. Sunt ranita. Iar cand sunt ranita sangerez, ma doare, …asa de tare…sufletul incat as vrea sa il dau inapoi cui mi l-a dat. Oricum e doar un imprumut temporar. E cu masura. Tot in viata e cu masura. Cand se depaseste acea masura se duce dracu tot.

Ma suna mama. Ea saraca este singura fiinta care ma suna si careia nu i-as putea raspunde in momentul de fata. As intrista un suflet. Nu e corect. Nici sa nu ii raspund nu e corect caci va suferi si asa dar mai putin. Cum sa fac sa imi ascund tristetea si glasul plans? Cum? Nu ma pot tempera. Nu am masca. Am pierdut-o cred, dar nu stiu unde cand si cum s-a intamplat. Acum ce ma fac??? Singura, trista, nebuna…nimeni nu vrea sa ma aiba in curtea casei. Si casa asta e prea mare pentru mine…e prea mare….mult prea mare. Ma simt si mai singura. Cu cine sa vorbesc eu sa imi raspunda?? Cu Dumnezeu…Nici asta nu e o idee prea buna pentru ca El nu imi raspunde doar ma pune la incercare inca o data si inca o data ….si tot asa.

Scriu ca idioata … mda …doar ce a sunat cineva la usa…eram asa …ciudat de speriata. Cine sa ma caute pe mine….Nu are cine. Nu am prieteni. In afara de facturile de la lumina de la banca sau de la internet nu avea cine sa fie…

Nu era niciuna din variante. Erau colindatori. Vine Craciunul. Sa vina. Nu am cu ce sa intampin Nasterea Domnului. Am decat un suflet gol si o imina plina de dragoste. De dragostea vietii mele. A dacu dragoste de ce tocmai pentru el? El imi spune in continu ca sunt o distractie ca nu e nimic de viitor. Dar tot el imi spune si  : te iubesc.

Ce sa fac?? Nu ma pot desprinde de el. Suntem una si aceeasi persoana si chiar daca nu recunoaste o stie si el. Este singura persoana pe care o incanta aceleasi maruntisuri ca si pe mine.  Ne completam unul pe celalalt…insa nu este de ajuns. Se pare ca banii fac viata. Ei te joaca pe degete cum vor. Apoi mai este si lacomia cu care toti saliveaza la orice e material pe lumea asta.

Sunt pIerduta pentru totdeauna. Nu mai sunt eu. De cand am primit acel trandafir de la bunica mea am inceput sa raman fara cuvinte, sa ma umplu de lucruri frumoase care nu ma ajuta deloc. Am ramas singura….doar eu cu amintirile frumoase si cu pietrele mele de care toti rad. Mai nou am un bonsai . Mi-e asa teama sa nu moara si el. Mi-e teama sa il pierd si pe el.

As vrea sa pot  sa adun toti catelusii  de pe strada, toti oamneii amarati care nu au unde locui sau ce imbraca, toate frunzele care cad toamna si mor, toata roua de pe iarba, toate amintirile frumoase, toate vrabiutele care tremura de frig iarna, toti copacii care sunt taiati , toti brazii aruncati dupa Craciun, sa ii adun undeva intr-un loc special unde sa aiba parte de tot ceea ce au nevoie sa duca o existenta tihnita.  Povesti. Pentru cine? Oricum nu va citi nimeni niciodata in afara de mine …

Scriu sa imi alin durerea din suflet. Nu inteleg nimic oricum si nici nu mai vreau sa inteleg. Nu vreau sa ma transform in colegii mei de birou. Nu vreau sa gandesc urat. Mi-e frica de ce va fi. Vor veni vremuri urate. Ne va fi frica pana si de umbra noastra. Dar prea tarziu. Prea tarziu.

I-am spus Alexandrei ca nu imi gasesc locul in lumea asta si mi-a spus : ” Locul tau e langa oamenii care te iubesc ( adica eu printre altii), asta sufleteste, iar in alt sens locul tau provizoriu e acolo unde simti ca vrei sa fi sau unde trebuie sa fi pentru a ajuge la idealul tau. Nu te mai gandi ca nu ai sau de ce ti se intampla, sau de ce nu poti, sau de ce altii au noroc.  Gandeste-te doar la ce iti doresti cu adevarat si o sa ai, doar ca drumul pana acolo e ciudat, e ca un labirint plin de capcane si premii. Cu multa rabdare o sa ai ce vrei. Eu m-am gandit sa profit de tot ce imi da Dumnezeu si sa nu mai astept pentru ca tot acolo ajung. Raman cu ce am simtit si am trait de-a lungul drumului nu cu ce am gasit la capat. Nu mai gandi atat. Locul tau nu exista. Toata viata faci schimb de loc cu alte persoane. Toti trecem prin aceleasi senzatii la un moment dat si ne gasim locul langa alte persoane care ne-au daruit cele mai placute si complexe sentimente.”

Am primit un mesaj de la o colega de munca. S-a gandit la mine…Am indraznit sa o sun inapoi si sa isbucnesc in plans. Penibil nu? Cu retinerein suflet am reusit sa ii spun ca nu mai pot , ca nu imi gasesc locul, ca simt ca o iau razna. Ma simt oarecum mai linistita insa tot nu stiu care e locul meu si ce caut eu aici. De ce m-am nascut asa. De ce imi pun asa multe semne de intrebare?? De ce ?? De ce???

Alexandra e un om pe care il iubesc enorm si care mi-a oferit tot timplul tequila si sarea cand am primit numai lamai de la lumea din jur. E si ea tot om. Toti suntem oamnei si totusi de ce nu suntem la fel? De ce tocmai eu trebuie sa ma numar printre cei cu o existenta asa tulbure si sa aberez in asemenea hal?? Iubire tu de ce nu ma intelegi acum? De ce te comporti astfel?? Oare te-ai saturat de mine si tu si nu sti cum sa scapi ??

Nu vreu sa fiu pe post de vaduva neagra. Chiar nu vreau. As vrea sa pot sa vorbesc cu Dumnezeu si sa imi raspunda cand am nedumeriri. Nu mai vreau sa imi storc asa de tare creierii. Stiu …raspunsul e asa simplu. Dar eu nu il vad. Unde e???

As vrea sa am molii sa vorbesc si eu despre ele. Multumesc insa Doamne ca mi-ai scos in cale cartea. Este vorba de o carte pe care am gasito, pur si simplu, intamplator in statia de tramvai plictisita asteptand sa ma inghesui si eu cu restul sa ajung acasa. Calomnii mitologice se numeste cartea. Cuvinte frumoase si ganduri deosebine puse pe hartie de un om deosebit- Octavian Paler.

Am in gand sa ii daruiesc daragului meu Fat Frumos cartea asta, insa nu sunt convinsa ca va fi incantat de ce va primi. Mi-as dori din adancul sufletului sa o citeasca insa nu cred ca o va face. Nu ii plac lui cartile.

Eram in agonie acum 0 ora …acum nu mai sunt chiar asa. Mi-am luat inima-n dinti si i-am raspuns mamei mele. Ma simt ca un scolar dupa ce si-a terminat temele. Nu obosita … linistita …  si totusi, care este locul meu??

Poate totusi Alexandra are dreptate, poate locul meu nu exista. Poate asa simte oricine insa eu fiind mai slaba ma vaiet mai tare decat restul turmei. Oare sa fie asa??

De ce a nins si de ce se topeste zapada?? Pentru ca asa este normal si firesc de cand cu facerea lumii. Hmm. Atunci este normal si firesc si ceea ce simt eu acum. Sau nu? Mi-au inghetat picioarele asa de tare incat simt ca ar fi mai bine sa fie vara desi mi-am dorit sa ninga. Deci ?? Eu sunt cea instabila. Nu lumea. Eu sunt vinovata ca nu imi gasesc locul.

Un loc pentru mine…Visez deja. Ca un copil cu manutele sub barbie asteptand la geam sa apara mosul cu sania. Ce dragut.

Trezirea! Nu e deloc asa. Nu exista locul acela pe care il visez eu. Lumea e asa cum e, eu sunt asa cum sunt, rabdarea fiecaruia difera, cum difera si temperatura in functie de anotimp. Era mai frumos sa difere ca de la zi la noapte. Totusi erau diferentele mai mici. Poate asa imi gaseam locul mai repede!

Doamne ce mult imi lipsesc bunicii mei… si Doamna Elena…De de i-am pierdut? Doamna Elena a insemnat mult in viata mea. Mi-a oferit intr-o zi educatia pe care as fi primit-o in mii de ani de la matusa mea.

Nu urasc pe nimeni pentru ca nu pot.

O colega de birou in schimb a spus ca nu trebuie sa ierti pe nimeni pentru ca nimeni nu merita nimic. Dar Dumnezeu pe noi ne iarta …asta daca exista Dumnezeu. Eu inca vreau sa cred in El si in ceea ce ne-a lasat. E asa de greu sa cred si sa sper ca voi primi raspuns la toate nedumeririle mele. Eeee…si aici ajung la o  vorba spusa de cineva: “Nu intreba de la cine e ! Multumeste- i lui Dumnezeu ca ai primit ceea ce aveai nevoie.” Asa ca am sa astept raspunsuri de orice natura fara sa intreb de la cine. Nu vreau sa ma multumesc doar cu faptul ca exist si sa nu mai intreb si de ce exist sau unde mi-e locul. Stiu ca nemultumitului i se ia darul insa eu nu am facut pe nemultumita am doar nedumeriri care zac in mie si pe fiecare zi ma rod pe interior ca o boala. Nu ma lasa sa imi duc existenta la bun sfarsit. Nu vreau sa fiu ca un animal care daca ii dai apa si mancare este fericit. Altfel de ce nu m-am nascut direct animal. Si era problema rezolvata.”

“Te iubesc enorm. Daca lacrimile nu ar fi asa sarate, mierea nu ar mai fi asa de dulce “… asa mi-a scris  iubirea mea… si mi-a scris…mult. Obisnuia sa imi scrie si imi facea sufletul asa de plin de fericire , sa stiu ca se gandeste la mine si ca ma iubeste la fel de mult cum il iubesc si eu. Ce s-a intamplat? Oare nu ma mai iubeste la fel?? Oare a devenit barbat si s-a desfacut vraja??

…..


Profeţiile lui Gupta Swami despre România

9 noiembrie 2010


Publicat de Ion Coja in Textele altora pe 01.11.2010 | 9 comentarii

În primăvara lui 2004, România a fost vizitată de Gupta Swami, profesor indian, doctor în istoria religiilor, maestru spiritual al multor discipoli, atât din ţara sa natală, cât şi din întreaga lume.

Necunoscut publicului român, profesorul indian e celebru în afara Indiei, mai ales ca prezicător şi clarvăzător, el profeţind, cu o acurateţe extraordinară, evenimentele cruciale ale sfârşitului de secol şi începutul noului mileniu: căderea lui Gorbaciov, atentatul terorist din Indonezia, căderea navetei Columbia, dar şi căderea şi execuţia cuplului Ceauşescu. Din această cauză, de-a lungul timpului, indianul a fost contactat de mulţi preşedinţi de state şi guverne. Chiar şi Elena Ceauşescu a apelat la Gupta Swami în 1983, însă, deranjată de prezicerile acestuia, soţia dictatorului l-a obligat pe guru să părăsească urgent ţara . Aflat în vizită în Bucovina “trimis de viitor”, gurul indian a făcut o serie de profeţii cutremurătoare care, dacă se vor adeveri, vor schimba faţa României şi a planetei.

Ceauşeasca m-a făcut şarlatan

“Românii care m-au abordat nu s-au interesat decât de propriul lor viitor. Ultima a fost Elena Ceauşescu, dar nu i-a plăcut viitorul pe care i l-am prezis. M-a făcut şarlatan şi peste două zile eram invitat să părăsesc România. Acest lucru se întâmpla în anul 1983. Un înalt personaj din Guvernul României, care a participat în calitate de revoluţionar în procesul soţilor Ceauşescu (a refuzat să precizeze numele acestuia) mi-a mărturisit cu oarecare teamă, că printre şuşotelile Elenei cu Nicolae ( la proces ) a distins de două ori, foarte clar, numele meu. Probabil acţionau târziile regrete.”

Moartea actualului preşedinte va declanşa o explozie socială

“Concomitent, va începe un scurt şi înfiorător război mondial – al treilea şi ultimul – programat, declanşat şi întreţinut de forţele oculte care conduc omenirea. România va participa la război încă înainte de extinderea şi mondializarea acestuia, din cauza unei politici aiurite a conducătorilor ei. (Nota mea: vezi aici ştirile din România care anticipează aceasta: “România se pregăteşte de război”“Băsescu, ‘loial’ Israelului!”“Este târâtă România în războiul altora, fără ştirea poporului?”)

Tinerii români vor muri pe capete în ţări străine, în locul unor străini, pentru o cauză străină de interesele românilor. Preşedintele României va fi ucis într-un atentat pus la cale de opozanţii din propriul partid de guvernământ. Moartea sa şi fariseismul ucigaşilor aflaţi la conducerea României vor declanşa explozia socială care se va rostogoli ca un bulgăre de zăpadă pe covorul nenorocirilor româneşti.”

Românii vor trăi mai crunt decât pe vremea lui Ceauşescu

“Să vorbim despre ceea ce va fi, despre România şi poporul său. După ce actuala guvernare va căştiga din nou alegerile, la jumătatea mandatului (perioada 2010-2011 este jumătatea actualului mandat – nota mea) se va declanşa altă revoluţie română, una cu totul diferită de cea din 1989. Guvernarea va fi brutală şi va arăta aproape ca o dictatură, deşi se va numi, în continuare, democraţie. Românii o vor duce extrem de rău. Viaţa lor va fi mai cruntă ca pe vremea lui Ceauşescu. Legile vor fi deosebit de aspre, conducerea va fi violentă şi necruţătoare. Criza se va adânci, iar cei care i-au ales pe reprezentanţii lor vor înţelege, într-un târziu, că prin înlăturarea lui Ceauşescu au adus la conducere sute de dictatori, mai cruzi şi mai lacomi decât răposatul şi că, de fapt, în România, prin revoluţie s-a “evoluat”de la rău la foarte rău.

Averile celor îmbogăţiţi după 1989 se vor risipi

Mii de români vor muri sub pretextul înfăptuirii dreptăţii pe care o aşteptau de atâţia ani. Va începe o adevărată vânătoare de vrăjitoare împotriva comuniştilor şi a ceea ce dvs. numiţi securişti. România se va scălda într-o baie de sânge, demnă de personajul Dracula pe care l-a impus un scriitor englez. Vor muri oameni vinovaţi, dar şi mulţi oameni nevinovaţi. Temporar, autoritatea de stat va dispărea. Opinia publică internaţională, şocată, dar preocupată de propriile griji ale războiului, va sta în expectativă şi nu va interveni. Populaţia României se va reduce aproape la jumătate. Averile celor îmbogăţiţi după 1989 se vor risipi în mâinile rebelilor scăpaţi de sub autoritatea statală.

Din acest haos însângerat, România va ieşi purificată.”

Militarii români îşi vor folosi experienţa în obţinerea unor victorii glorioase

“Ceea ce mi-a purtat paşii spre binecuvântatul pământ al Bucovinei e faptul că, într-un viitor nu prea îndepărtat, de aici, va porni la întâlnirea cu destinul său, cea mai puternică personalitate politică pe care o va cunoaşte poate mileniul care a început. Am venit să mă familiarizez cu aceste sfinte locuri, de unde va porni Mântuitorul omenirii viitoare… şi trebuie să recunosc că acesta are circumstanţe favorabile. Spun asta după ce am vizitat stâlpii spiritualităţii româneşti, concretizaţi în incomparabile opere de artă, cum sunt mănăstirile Moldovei. Din Bucovina se va ridica un om bun şi credincios, tare ca o stâncă. O mână de fier, un om înţelept şi drept, de nimeni cunoscut aşa până la acea dată. El va opri prăbuşirea naţiunii române şi tot el o va înălţa în fruntea statelor de pe glob. România va ajunge în scurt timp la cea mai mare extindere teritorială din întreaga sa existenţă şi la cea mai mare înflorire economică. Militarii români, aduşi în ţară de pe fronturile unde luptau fără nici un ţel, îşi vor folosi experienţa în obţinerea unor victorii şi mai glorioase decât ale înaintaşilor lor. Va fi posibil, deoarece vor avea un ţel, o cauză şi un conducător care să-i călăuzească. Secolele următoare, România va juca un rol preponderent în viaţa politică, socială şi economică a lumii.”

România  -  pilonul noii orânduiri internaţionale

“Raportul de forţe se va schimba total în lume la încheierea ultimului război mondial. Ţările puternic spiritualizate vor dobândi supremaţia mondială. Ţările noastre, India şi România, vor deveni pilonii principali pe care se va sprijini noua orânduire internaţională. Grecia, Japonia, Franţa sau Rusia (spălată de ateism şi comunism printr-o mişcare socială mai brutală decât cea românească) vor deveni polii noii dezvoltări mondiale, bazată mai mult pe spiritualitate, cultură, religie şi artă decât pe regulile reci ale unor economii lipsite de suflet.

Structurile statale lipsite de suflet şi istorie, precum SUA, UE, NATO se vor prăbuşi. SUA au picioare de lut, fiindcă au fost consolidate pe false premise. Slăbiciunea lor va fi demonstrată în al III- lea război mondial, în urma căruia vor dispărea.”


Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro