Comuna Maglavit e situata in Oltenia, intre Calafat si Cetate, in dreptul cotiturei pe care o face Dunarea inainte de a se indrepta spre Calafat. Comuna are peste 5.000 de suflete si e situata la vreo 4 kilometri de malul Dunarii.
In anul 1907, la 14 octombrie se naste Petre, fiul lui Gheorghe Preda Lupu, locuitor sarac din Maglavit. De mic ramanand fara tata, a trait nenorocit langa o mama care il iubea putin. in urma unei boli, varsatul, ramase surd si mut, si traia ascultator si bland in casa unui tata vitreg, plin de rautate, care ii dadea, cu multa parere de rau, o bucata de mamaliga. Cand s-a facut ceva mai mare muncea la plugarie alaturi de tatal sau vitreg; mai tarziu, pus sa pazeasca vitele satenilor, simbria ce o lua intra tot in chimirul acestuia. Vitele insa au fost mai blande cu bietul Petrache caci il faceau sa uite rautatea oamenilor, de aceia el le iubea mult. Cand vedea pe cineva ca da in o vita, i se umpleau ochii de lacrami si dupa ce proprietarul ei isi potolea furia, Petrache se ducea si mangaia locul lovit de biciu sau de ciomag.
Mai in urma si-a facut o stana pentru oile satenilor si si-a injghebat o mica gospodarie. S-a casatorit cu o femeie saraca dar intelegatoare si gospodina. Au impreuna un copil. Petrache Lupu este un om cinstit cum rar se mai gaseste altul. Cand uneori in turma lui intra o oaie straina nu are astampar pana ce nu da de pagubas. Inapoiaza banii gasiti si sileste pe altii sa faca la fel. Astfel cand a gasit zece mii de lei (bani mari la acea vreme) i-a dus stapanului. Iarna, tatal sau vitreg, ca sa se incalzeasca, fura crucile din cimitir, si facea foc cu ele. Petrache plangea si tremura de mahnire, departe de foc, sa nu-l ajunga caldura si nici lumina lemnului mortilor. Cand au dormit cu totii, a luat crucile si le-a dus in cimitir, infigandu-le la fiecare din mormintele de unde fusesera luate.
“De ce iei umbra mortilor, taticule? Lasa crucile acolo, saracii, sa le tina umbra!” zicea Petrache Lupu. Cinstit si credincios ajunsese Petrache Lupu la varsta de 29 ani. Fusese reformat din armata pentru “debilitate mintala” si greutate in vorbire.
Un Gala Galaction nu se sfia să scrie: „A pogorît Dumnezeu între oi şi ciobani? Dar asta e predilecţia Lui, de cînd cu Avraam, Isaac, Iacov. A binevoit Stăpînul Ceresc să se apropie milostiv, familiar, la potriva experienţei umile şi bucolice a unui biet cioban şi să dea în cîteva cuvinte esenţa poruncilor Lui de totdeauna? Dar aceasta este procedura Lui milenară şi necon-tenită” (rev.
B.O.R., 5-6/1935, p. 366). Cum se vede, între altele, din şedinţa Sfîntului Sinod din 5 octombrie 1935, însuşi Patriarhul
Miron Cristea era înclinat să ia lucrurile în serios, aşezînd cazul în contextul istorisirilor biblice şi hagiografice, chiar dacă nu fără o firească prudenţă.
După şirul de teofanii (arătări ale lui Dumnezeu) de care mărturisea a fi avut parte în 1935, lui Petrache Lupu i-a revenit auzul, vorbirea i s-a limpezit, iar unele mărturii de epocă îi atribuie darul vindecării. S-a vorbit, de altfel, şi de alte „semne şi arătări” ce l-ar fi însoţit în timpul cuvîntării. Cert este că mulţimile, cutremurate, îl venerau aproape ca pe un sfînt (uneori a şi fost numit „Sfîntul de la Maglavit”). Maglavitul (aşezare rurală din judeţul Dolj, nu departe de Dunăre) a devenit pentru mai mulţi ani loc de pelerinaj, iar urmările întîmplărilor de acolo în plan religios şi social n-au putut fi estompate decît de instaurarea comunismului ateu.
Petrache Lupu n-a vrut să comunice de la început „mesajul”, jenat (
mutatis mutandis, ca Moise odinioară) de simplitatea şi neputinţele lui omeneşti, ba chiar convins că lumea o să rîdă de el. Şi lumea ar fi rîs, desigur, mai mult decît a făcut-o, dacă n-ar fi fost la mijloc împrejurarea minunată că, dintr-o dată şi inexplicabil, „mutul vorbea”!
Desigur, n-a lipsit, încă din capul locului, nici ipoteza unei forme de nebunie, a unui dereglaj psihic. Fenomenul a fost însă temeinic studiat din punct de vedere pozitivist, iar o comisie specializată, în frunte cu ilustrul doctor Gh. Marinescu, i-a atestat ciobanului integritatea psihică. În cartea pe care n-a întârziat s-o publice (
Lourdes şi Maglavit, Bucureşti, 1936), Dr. Gh. Marinescu, dincolo de paralela cu Lourdes-ul (din perspectiva observaţiei ştiinţifice), a ţinut să scoată în evidenţă nu numai faptul că Petrache Lupu „e mult mai normal decît mulţi dintre noi”, ci şi pe acela că ciobanul de la Maglavit „e de o dezinteresare absolută”: „Nu e un debil, ci un apostol. Cu banii adunaţi, vrea să construiască un spital şi o mănă-stire”. (Mînăstirea, începută în 1935 şi multă vreme abandonată, a fost terminată în anii din urmă, are hramul „Izvorul Tămăduirii” şi este păstorită de stareţul Vladimir Dărîngă.)
Din punct de vedere teologic, două sînt poziţiile care s-au confruntat mai semnificativ în conştiinţa publică: cea favorabilă fenomenului, a părintelui Dumitru Stăniloae (a se vedea „Încercare despre teofanii”, în vol.
Ortodoxie şi românism din 1939; reed. 1998), şi cea ostilă acestuia, a eseistului creştin Mihail Urzică (a se vedea „Cazul Petrache Lupu, Maglavit”, în vol.
Minuni şi false minuni, redactat în anii ‘40, dar tipărit abia în 1993; reed. 2004). În mare, cititorul are de optat între a da credit teologului Dumitru Stăniloae (1903-1993) sau arhitectului Mihail Urzică (1902-1988), amîndoi tineri la vremea aceea…
Odiseea lui Petrache Lupu avea să se înfunde în tragediile istorice care au urmat: în 1941, generalul Antonescu l-a trimis pe front, spre îmbărbătarea oştirii (ciobanul, deşi se supusese, cică i-ar fi zis, în limbajul lui frust: „Eu îţi zic: noi vom pierde războiul. Ruşii vor veni şi vor trece mai departe”), iar comuniştii, care l-au executat pe Antonescu în 1946, îl vor vîrî şi pe el în închisoare, fără nici un temei. Scriitorul Marcel Petrişor mi-a povestit că l-a întîlnit în detenţie: nu vorbea aproape deloc şi se ruga mai tot timpul, cu faţa spre zidul celulei. A murit umil şi uitat de lume, la cîţiva ani după prăbuşirea comunismului. „Moşul”, care cîndva îi poruncise să vorbească, i-ar fi dat mai apoi porunca tăcerii…

POVESTEA ŞI MESAJUL LUI PETRACHE LUPU
Prima arătare
Ascultaţi, fraţilor, vorba pentru care m-a trimis![…] Acum patru luni de zile am venit vineri dimineaţă pe acasă [de la stînă] şi m-am întors vineri seara pe la 6. La Cruce [locul numit “La buturugi”, unde ulterior s-a ridicat o cruce] mi-a ieşit în cale Moşul. Avea barba m’a la brîu [pînă peste brău], mustăţile mari, părul din cap dat pe spate, lung pînă la picioare, că se vedeau numai unghiile picioarelor, alb şi frumos ca mătasea. Ochii mari şi albaştri. Sta cu două palme m’a la deal [deasupra pămîntului].
La buturugi, cînd l-am văzut, m-am îngrozit de frică. El mi-a zis:
- Să nu-ţi fie frică! Am să-ţi dau curaj şi-am să-ţi spun o vorbă.
- Bine, Moşule, spune.
- Să te duci să spui la lume, cu cine te-ntîlneşti pe cale, să-i spui: Dacă nu ne pocăim, dacă nu ţinem sărbătorile, dacă nu ne ducem la biserică, să ne rugăm la Dumnezeu de sănătate, dacă nu ţinem posturile, dacă nu ne ducem la popă… atunci foc, atunci ne rupe muncile noastre, fraţilor!… Să nu mai facem fapte rele, să nu mai rîdem de fraţii noştri, să ne unim cu toţii la faptele bune, să nu mai arunce nimeni copiii pe la gropi… şi să nu ne mai duşmănim [...] Nimeni să nu fure, să nu pună foc, să nu ia dreptul altuia! Să ne unim cu toate neamurile noastre! Să facem fapte bune, că de nu – moarte, că de nu – foc! [...] Ne ia tot, ne canoneşte fără muncă şi toată Rumânia nu e nimic… E rău, fraţilor, de noi toţi, dacă nu ne pocăim, cu vorba care m-a trimis pe mine Moşul, şi n-ai cu ce ţine nimic: nici bou, nici cal, nici oaie, nici porc, nici pasăre, nici nimic.
A venit un nor patrat, a dispărut în el şi nu l-am mai văzut. Şi-am plecat la oi.

A doua arătare
A doua vineri, tot pe la 6 seara, tot la Cruce, la locul numit „La buturugi”, m-am întîlnit tot aşa cu Moşul, care m-a întrebat:
- Unde te duci?
- Mă duc la oi.
- De ce nu te-ai dus să spui la lume vorba care te-am trimis?
- Doamne, iartă c-am uitat! Doamne, iartă c-am uitat! Doamne, iartă c-am uitat! [Aici îşi făcea semnul crucii.]
Acum nu mi-a mai fost frică, că-l cunoşteam.
- Să te duci orişicum, să spui la lume, să-ţi faci datoria cu vorba care te-am trimis, şi să ştii c-am să te iert.
A venit iar un nor patrat: a dispărut în el. M-am închinat şi-am plecat la oi.
Nici a doua oară nu m-am dus şi n-am spus la nimeni nimic. Mi-am făcut un plan… că ce vorbă e asta… o să rîdă lumea de mine! Şi-am stat la oi.
A treia arătare
A treia oară, tot vineri, pe la ora 6 seara, cînd veneam de-acasă, iar m-am întîlnit cu el la buturugi. Era tare supărat şi necăjit. Cînd l-am văzut aşa, m-a luat frica.
- Unde te duci?
- Mă duc la oi.
- De ce nu te-ai dus să spui la lume?
- Doamne, iartă c-am uitat!… [Repeta de trei ori, făcându-şi semnul crucii.]
Supărat şi necăjit, îmi zice:
- Să te duci orişicum, că n-am să te mai iert! Te-am trimis de două ori şi nu te-ai dus. Să te duci acuma, să-ţi faci datoria şi să spui la lume!
De frică am zis:
- Stai să mă duc la oi…
- Hai că merg şi eu.
- Bine, Moşule, hai!
Şi am plecat împreună la tîrlă. Era tot cu două palme m’a la deal. La tîrlă am trecut să mulg oile. Moşul sta lîngă mine şi mă lua mereu la zor:
- Du-te, du-te şi spune la lume!
- Ho, că mă duc acum! Ho, că mă duc, ho! [...]
După ce-am muls oile, „Hai, hai!”, îmi zise Moşul.
- Stai să strecor laptele…
El nu m-a aşteptat să-l strecor şi mi-a vărsat găleata cu laptele.
- Hai să mă petreci! [...]
- Moşule, degeaba mă trimeţi, că nu crede lumea, Moşule, nu crede. De aceea nu m-am dus cînd m-ai trimis, că lumea nu crede… O să rîdă de mine…
- Du-te, du-te şi spune la lume c-am să mă mai las o dată! Şi pentru cei ce nu cred, ţi-am lăsat o vorbă mare, dar să n-o spui la nimeni pînă ce nu mi-o veni mie la socoteală!
A apărut un nor patrat: a dispărut cu el. M-am închinat şi am plecat. Ceva mă-ndemna şi-mi zicea: „Du-te, du-te şi spune la lume!”. Sîmbătă, toată ziua, de dimineaţă pînă seara, am spus la lume, la popa, la primărie şi la toţi care am întîlnit. [...]

Din mesaj
După ce am muls oile şi după ce s-a culcat lumea şi ciobanii noştri, am mers la Cruce, la buturugi, să aprind lumînări şi tămîie [Era în duminica de după a treia arătare.] Moşul m-a aşteptat. După ce m-am rugat, s-a lăsat o stea mare, ca asta [arăta „steaua” desenată pe o bucată de carton], vestind moartea la lume. Avea marginile ca cerul, o lumină mare la mijloc şi 4 bucăţi: ploaie, foc, vînt şi cărbune. De trei ori am vrut să pun mîna pe ea şi n-am putut. A patra oară am întrebat:
- Moşule, ce e cu vorba care mi-ai trimis? Dacă jumătate din lume este rea şi jumătate bună?
- Pe jumătate o iau şi pe jumătate o las.
Eu am zis:
- Decît pe jumătate, mai bine toată… Doamne, iartă toată lumea! Doamne, iartă toată lumea! Doamne, iartă toată lumea! [Îşi făcea iarăşi semnul crucii de trei ori.]
Moşul spune că ne iartă, fraţilor, dacă ne pocăim la Cruce… [...] Dacă nu ne pocăim, dacă nu căutăm dreptatea, dacă nu ne lăsăm de faptele noastre rele pînă la cel mai mare om din ţară, să meargă dreptatea cu toată ţara, atunci vine moartea, atunci vine prăpădul! Moşul spune: Am să mă mai las o dată. În toamna aceasta sau la altă toamnă, nu se ştie care toamnă, va apare iar steaua, în sat, la lume. Şi eu am să zic: „De ce nu v-aţi pocăit, fraţilor? Puneţi mîna pe ea!”. Şi de trei ori nimeni n-o va putea atinge. A patra oară voi zice: „De ce n-aţi pus mîna pe ea? Acum mergeţi acasă, vă premeniţi curat, că moartea vine!”… Toţi vor chiui de frică, dar eu am să spun: „De ce nu v-aţi pocăit?”…
Nu sînt doctor, nu sînt vrăjitor. [...]
Dumnezeu să ne ierte păcatele noastre, că sîntem răi. [...] Să vă pocăiţi! [...] Nu rîdeţi de bătrînii voştri, nu rîdeţi de nimeni! Nu mai aruncaţi copii pe la gropi, pe la fîntîni, pe la grîu, pe la porumb, că e rău de noi, fraţilor! Ne canoneşte fără muncă [...] Dacă nu-i muncă [...] n-ai cu ce ţine nimic. Mor vitele, mor oamenii, mor copiii. Nu-i ce mînca. Boierii au bani mulţi, dar n-au ce face cu ei, dacă nu-i muncă… [...]
Pare rău de lume, de vorba ce am, că nu pot spune la nimeni, că nu am voie…
Lumea care e bolnavă, e de la Dumnezeu, că trăieşte în răutate, în duşmănie, şi e contra, nu crede… [...]
Toată ţara să se pocăiască! Asta este porunca lui Dumnezeu, care m-a trimis la toată Rumânia… […] Nu sînt doctor, nu sînt vrăjitor… Pentru vorba lui Moşu mă-njură lumea […] De ce nu credeţi? Pentru mine e dată porunca? De voi e rău! […] Eu n-am luat bani de la nimeni, n-am luat nimic. Habar n-am de cel ce nu crede. La urmă o să vă căiţi… Ce ne-a spus ciobanul Petre Lupu? Ce-am făcut de nu l-am ascultat?… Să nu vă căiţi, la urmă… Cel mai mare om din ţară trebuie să se pocăiască! […] Carte nu ştiu. Eu mi-am făcut datoria. Dumnezeu vă iartă, dacă vă pocăiţi. Dacă nu, treaba voastră!…
n locurile acestea foarte multi ciobani au incercat zadarnic sa dea de apa, numai Petrache Lupu a avut mai mult noroc. Satenii cred ca e p fantana facatoare de minuni. In apropierea unei tufe Petre a infipt o cruce de brad pe care o mana nedibace a insemnat urmatoarele: “Petre G. Lupu ciobanul care s-a intalnit cu Mosu – Sa inchine, sa pupe”. Alaturi de cruce Petre a ridicat un adapost, in mijlocul caruia are grija sa aprinda lumanari si tamaie. Increderea lui Petre in oameni este foarte mare, incat banii, care i-a capatat de la pelerini pentru ridicarea unui altar care sa arate locul unde Dumnezeu a vorbit prin el oamenilor, ii lasa langa cruce si nimeni nu se atinge de ei.
Lumea vine aici, aprinde lumanari si se roaga. La inceput unii, necredinciosi, cereau ca ciobanul sa fie arestat, iar credinciosii care veneau sa aprinda lumanari, tamaie, candele sa fie indepartati. Prin interventia Domnului senator Valareanu si a altora, ciobanul a fost lasat nestingherit. Autoritatea morala a ciobanului e foarte mare. El e numit “preasfantul”, rugaciunile le face el, lumea se inchina si il roaga pe el sa intervina la “Mosul”. Ciobanul nu primeste bani pentru sine.
Preotul satului se ocupa cu mersul incasarilor intr-o lada, seara se face numaratoarea de catre delegatia comitetului instituit pentru ridicarea unei biserici. Ciobanul pune si el iscalitura, fiindca a invatat sa iscaleasca. Unii pelerini “cei buni la Dumnezeu”, printre care sunt si multe persoane culte, vad in jurul ciobanului predicator un nimb luminos in care se disting figuri sfinte.
Ciobanul, suit pe o estrada, langa o mare cruce, ridicata cu cheltuiala Domnului Dr. Albu, medic al sanatoriului cu acelasi nume din Craiova, vorbeste oamenilor. Aceasta estrada e situata in camp liber. Inspre apus de aceasta cruce, in mijlocul padurii, se gaseste locul sfant, cu cele trei buturugi, unde s-a aratat Dumnezeu. Cei care au ascultat predica vin si se aseaza pe locul acesta, sarutand pamantul si buturugile si se ung cu seva ce curge in picaturi din cativa plopi bubosi, din cauza unor paraziti care au patruns prin coaje in canalele sevei.
Aci zac, pe nisip, sutele de infirmi, incurabili si necajiti, care asteapta mila lui Dumnezeu. Administratia a luat masuri ca pelerinii sa nu sada in comuna. In schimb, situatia regiunii vizitate de pelerini era, in vara anului 1935, cand am vizitat Maglavitul, destul de serioasa din cauza enormei aglomeratii de oameni, lipsiti de cele mai elementare masuri de igiena. Administratia a luat insa masuri si in aceasta privinta construind latrine (bai), arzand gunoaiele, etc. Apa de baut se ia din patru fantani construite de curand si din izvoarele ce ies din poalele luncii Maglavit. Totusi, din cauza aglomeratiei, fantanile sunt asaltate de oameni care isi introduc in galeti sticlele, canile si toate cioburile. Pentru a se evita aceasta, s-au adaptat pompe la aceste fantani.
Treptat situatia sanitara s-a ameliorat, doi medici si cinci agenti sanitari au lucrat in acest sens. Din ordinile Domnului Dr. Viorel Popescu, inspector sanitar, s-au construit latrine, o baraca dispensar si infirmerie, o statie de bai si deparazitare . Pelerinii se culca pe pamant, in aer liber. Langa orbi, paraliticii, bolnavi cu cancer, cu fistule tuberculoase, ulcere varicoase. Este impresionanta staruinta acestor nenorociti de a sta cat mai aproape de locul unde a aparut vedenia.
Petrache Lupu, cu bunul lui simt, a inteles dispozitiile administrative care cer ca orice pelerin sa nu stea mai mult de trei zile in localitate. El argumenteaza astfel: daca “Mosul” nu i-a vindecat in cateva zile, e semn ca bolnavul are pacate multe si trebuie sa plece. Numarul pelerinilor se ridica in timpul verii la 20.000 pe zi, iar la inceputul lui septembrie 1935, intr-o sambata, cu ocazia venirii Episcopului, numarul s-a ridicat chiar la 50.000. La aceasta data banii lasati depasisera un milion de lei (enorm la acea vreme). Pelerinii au tendinta a lasa pe seama preotilor bisericii colectarea banilor, etc. si ei se incred absolut in omul simplu dar desinteresat care e ciobanul. La inceputul lui noiembrie, vinerea, pelerinii erau abia 2-3000.
Petrache Lupu spune singur ca a fost reformat din armata dupa un tratament contondent, fara rezultat, caci era banuit ca simuleaza prostia si mutismul. De fapt, el nu a fost mut ci cepeleag si cu un vocabular redus. Aceste defecte ale vorbirei s-au ameliorat mult prin faptul ca vorbeste zilnic poporului credincios. S-a publicat intr-un ziar din Bucuresti, foaia matricola a lui Petrache Lupu. Credem ca reproducerea ei astfel cum e intocmita in registrul Cercului de recrutare Craiova, poate interesa:
“Nr. matricol 13830 – Ctg. 1929. Cerc. Recrut. – Craiova. Corp. – Rgt. 31 Inf. Calafat. Nationalitatea – roman. Religia – ortodox. Nascut in anul – 1907. Luna – Octombrie. Ziua- 14. In comuna – Maglavit. Plasa – Calafat. Judetul – Dolj. Fiul lui Dinu Gheorghe si a lui Florica. Talia – 162/83. Parul – castaniu. Ochii – caprii. Nasul – potrivit. Barbia – potrivita. Fata – smeada. Sprancenele – castanii. Fruntea – potrivita. Gura – potrivita. Semne particulare n-are. Mutatii: 20.11.1929 – Prezent fara reclamatie. Admis, bun pentru infanterie. La vizita medicala amanat: Otita medie supurata. 19.11.1930 – Amanat a doua oara. Debilitate mintala. 10.11.1931 – Lasat la vatra fiind dispensat medical. Clasat “Impropriu serviciului militar, pentru surdo-mutism provenit din sifilis ereditar.” La corp. Art. 74 legea Recrutarii. Ordin de zi Nr. 176/931, Rgt. 31 Inf.”
Din cercetarile mai amanuntite ce am facut la Craiova rezulta ca Petrache Lupu a fost dispensat medical la 10 11. 1931, dupa o scurta internare in Spitalul militara Corpului I de armata, unde la aceasta data sosesc pentru stabilirea pozitiei militare sute de bolnavi, care urmeaza sa fie examinati de specialistul respectiv, li se fac probele de laborator si apoi cu diagnosticul stabilit sunt prezentati d-lui general medic Vasilescu August pentru a-i vedea si a da ultima hotarare.
Pentru Petrache Lupu diagnosticul a fost: “otita medie supurata bilateral cu perforatia larga a ambelor timpane, usoara idiotie”, iar in foaia de observatie nu este trecut decat examenul local, clinic al urechilor. Nu se mai gaseste in acea foaie nimic asupra antecedentelor sale heredo-colaterale sau asupra vreunui examen care sa sustina diagnosticul de usoara idiotie. N-am putut afla cine a pus in foaia matricola diagnosticul de sifilis hereditar. Daca Petrache Lupu ar fi prezentat ceva in aceasta directie n-ar fi scapat medicilor de la Spitalul Militar din Craiova. E vorba deci de o eroare.
Azi e intr-o continua iritatie din cauza ca lumea ii cere sa vorbeasca si sa se roage mereu pentru vindecarea miilor de bolnavi. Se spune ca anterior vedeniei si chiar la inceputul pelerinajului Petrache Lupu vorbea calm, greoi. Azi a devenit vorbaret. Procedeul lui pentru incercarea vindecarilor e urmatorul: El afirma ca nu e nici sfant, nici doctor, dar, dupa ce asculta pasurile celor ce vin la el, invita lumea din jurul lui sa se roage cu el lui Dumnezeu. Fraza intrebuintata este: “Doamne ajuta pe cei orbi sa vada, pe surzi sa auda, pe cei muti sa vorbeasca etc”. Apoi se inchina si face numeroase cruci.
Dupa domnul dr. Viorel Popescu, inspector sanitar, gesturile ciobanului nu sunt nici de binecuvantare, nici de implorare, ci gesturi dezordonate, neadecvate la vorbire. Cand i se comunica cum ca bolnavul nu s-a vindecat, el raspunde: “Ce sa-ti fac, ai pacate grele, roaga-te la “Mosul”, du-te la locul vedeniei si roaga-te; asteapta!”. Se cere sa binecuvanteze obiecte ca batiste, camasi, etc, sa atinga bolnavi. El refuza intai sa binecuvanteze, zicand ca nu e sfant dar, la insistentele pelerinilor, atinge lucrurile si bolnavii. Pune mana pe orice bolnav, pe orice bubos, fara nici o frica, caci, zice el, “Mosul” i-a dat curaj. Aceasta munca totusi il enerveaza, se da jos de pe estrada, dar lumea se tine dupa el, il atinge cu maimile, il roaga sa vina la locul vedeniilor, sa vindece pe cei netransportabili. In cele din urma, nu mai aparea pe locul viziunei decat de doua ori pe zi, dimineata la ora 11, si dupa-amiaza la ora 15.
Sub influenta lui Petrache Lupu locuitorii din satele vecine duc o viata mai morala. Nu se mai mananca decat rar carne, nu se mai intampla furturi, batai. Medicul legist al judetului Dolj comunica faptul ca de la 1 iunie pana la inceputul lui septembrie 1935 n-a mai avut nici un caz de medicina legala. La biserica totusi nici acum nu prea se duce lumea; se aduc de poporeni acuzatii grele preotilor de sat. Un fapt e sigur: orice lucru pierdut pe campul pelerinajului e adus la cioban, care, intreband multimea, il restituie pagubasului.
Pelerinii vin din toate partile tarii, intrebuintand toate mijloacele de locomotiune. Se organizeaza trenuri complete. Vin chiar familii evreiesti. Sunt oameni care vin pe jos de la mari departari, considerand drumul istovitor ca un ispasitor de pacate. Ajung la Maglavit, dupa zile si nopti de drum, flamanzi si istoviti – dar cu cata fericire in suflet! Numarul bolnavilor vindecati sau ameliorati nu se poate stabili. Episcopul Bartolomeu al Ramnicului a venit insusi sa se roage pe locul vedeniilor din Maglavit. Cu aceasta ocazie, sambata, 14 septembrie 1935, Petrache Lupu a asistat la slujba religioasa de la biserica din sat, iar la ora 09.00, in fruntea unei imense procesiuni, intre preotime si jandarmi, care il apara de asaltul multimii, a pornit pe drumul de curand taiat prin padure pana la tarla din marginea Dunarii.
De-a lungul soselii, cateva zeci de mii de oameni se inchinau insirati pe doua randuri. Mii de barbati si femei ii asteptau in genunchi trecerea. Petrache nu le facea nici un semn, nu le spunea nici o vorba. Mergea drept, si se lasa atins, ca in vis, de cate o mana scapata printre jandarmi. Era obiectul unei continue adoratii mistice, care, la schilozi si bolnavi, ia forme de delir. Nimeni n-are o umbra de indoiala. Mataniile si ingenuncherile nu iau sfarsit decat la ora 09.30, cand cortegiul ajunge langa vechea tarla. Acolo episcopul Vartolomeu asteapta, in mijlocul unui sobor de 20 preoti, sosirea ciobanului.
Se ridicase pe locul acela o estrada inalta strajuita de noua cruci imense inconjurate de verdeata. Lumea in jurul ei formeaza o mare de capete. Unii ziaristi pretindeau ca ar fi fost o suta de mii. Altii vorbesc de 60-70.000. Drept este ca in acea vineri, pana la innoptat, au tot venit convoaie de carute pline cu pelerini din toate unghiurile tarii, din Transilvania, din Banat, chiar de departe din Maramures, si trenurile obisnuite nu mai puteau incarca pe toti calatorii. De la Bucuresti si de la Craiova s-au format trei trenuri speciale cu cate 20-25 vagoane, care au descarcat in statia Maglavit circa 30.000 de insi.

Slujba Episcopului incepe la ora 9 si jumatate. Cu toata instalatia de megafoane din cele patru colturi ale campiei, corul preotilor se aude foarte slab. Se roaga unii, altii vorbesc. Isi povestesc minunile. Intr-o parte se spune ca doua femei au nascut. De abia cand incepe Petrache sa vorbeasca linistea devine completa si cuvintele lui pot fi din loc in loc auzite. “Mosul a spus: Oamenii sa se inteleaga intre ei. Toti suntem frati. Nu va invrajbiti.” Si lumea asculta ingenuncheata. Cate o femeie, din apropierea estradei, intinde inspre mana ciobanului o batista, o floare, o creanga, o bucata de hartie. Petrache le atinge cu mana. Femeile sunt multumite, macar sa aiba un obiect atins de mana lui.
La ora 11.00, Episcopul, preotii si Petrache coboara estrada si in fruntea unui cortegiu se indreapta spre locul unde a fost hotarata cladirea noii biserici. Acolo, dupa o noua slujba divina, Petrache pune piatra de temelie a viitoarei biserici. Intr-un interviu dat “Universului” din 15 septembrie 1935, IPS Patriarh Dr. Miron Cristea arata inalta valoare a indemnurilor ciobanului: “Pocaiti-va; indreptati-va, feriti-va de rele; mergeti la Sfanta Biserica si va rugati si impliniti poruncile invatate de ea.”
Ca specimene de vindecari am citit in ziare multe, asupra autenticitatii lor nu ma pot pronunta, deoarece acesti pacienti n-au fost examinati de un neurologist care sa constate natura bolii si daca vindecarea a fost instantanee, prin urmare miraculoasa, sau daca, din contra, aceste vindecari intra in domeniul fenomenelor cunoscute, cum as crede.
La “buturugi” se gasea o intreaga serie de bolnavi vindecati la Maglavit. Cu acest prilej, printre multimea de suferinzi era Alexe Stroe Militam, fost primar in Satulung, care este orb de 5 ani. Venise sa se roage si el cu credinta, pentru sanatate. Cu lacrami in ochii limpezi dar fara vedere, Militam a povestit unui ziarist despre urmatoarele cazuri de vindecare intamplate in ultima saptamana:
Radu Manolescu din lunca jud. Braila, in etate de 54 ani, a venit cu mana si piciorul drept paralizate. Dupa o sedere de 7 zile la “buturugi” a plecat vindecat. Costica Trandafir din Coreseni jud. Ialomita, mut si surd de 17 ani, dormind o noapte la “buturuga mare” a inceput sa vorbeasca perfect. Domnisoara Elena Constantinescu, din Constanta, bolnava de epilepsie de 7 ani, stand doua saptamani la “buturugi” s-a facut sanatoasa. Ion Negrila, dintr-o comuna din jud. Arges, de 71 ani, avand paralizate mana si piciorul stang, a stat 3 saptamani la locul sfant si s-a vindecat.
In ceea ce priveste cazul de vindecare al medicului capitan Radulescu, care isi pierduse vederea in urma unui accident de automobil, Viorel Popescu imi comunica urmatoarele amanunte culese de la sora capitanului Radulescu. Specialistii din Bucuresti si Berlin n-au putut sa-l vindece. Era pe punctul de a fi reformat. La Viena un specialist ii spusese sa aiba rabdare caci, probabil, se va vindeca. Disperat, s-a dus la Maglavit unde a stat trei zile. Dupa aceea, sora sa, care era farmacista, se pomeneste cu el vesel si ii comunica revenirea in parte a vederii. Ea necrezand, capitanul ii descrie modul cum e imbracata, i-a citit ora pe ceasul din farmacie.
*
Ramasitele pamantesti ale lui Petrache Lupu, ciobanul despre care se spune ca ar fi vorbit cu Dumnezeu, au fost dezgropate recent din cimitirul din satul Maglavit si mutate in Manastirea Maglavit, asa cum si-a dorit, in timpul vietii, Petrache Lupu. Asa au vrut si miile de credinciosi, care au pornit deja in pelerinaj la mormantul lui. Si acum plang oamenii cand isi amintesc povestea.